E o nouă reclamă la televizor, la o prăjitură “muşuroi de cârtiţă”. Prăjitura expusă reda perfect culoarea şi granulaţia unui muşuroi, însă uitaţi-vă în ochii mei şi spuneţi-mi care idiot salivează la vederea unui pumn de pământ?
Sunt un spirit caustic şi amendez, de regulă, orice figurant care, deşi e timid fleaşcă, afişează o dezinvoltură penibilă…Cum e cazul de azi dimineaţa, când figurantul în cauză s-a nimerit să fiu eu.|
Mi-au pus ăştia salariul pe card. Mi-a sărit inima din loc de frică, doamne, cum bag io cardu în maşina aia, pe ce butoane apăs, io nu vreau card, în fine, frici şi spaime…
… După ce am ocolit cu grijă bancomatele vreo lună, de groază, m-am apropiat de un nene, într-o zi, şi l-am rugat să mă înveţe procesul…
Toate atacurile mele de panică, ce se manifestau, de regulă, noaptea, s-au dovedit nefondate. E simplu. Simplu ca bună ziua.
… Însă, de aici, saltul.
Azi dimineaţa, cu o uşoară emoţie, am scos nişte rămăşiţe de bani. Însă procesul merita filmat. Să fi văzut poziţie a corpului, relaxată, să fi văzut cum tastam, sigură pe mine şi uşor fudulă, butoanele…Ba, la urmă, sub privirea timida şi cercetătoare a tânărului care aştepta la rând, am scos chitanţa într-un fel profesionist, de parcă m-a născut mama cu mâna pe enter…
… M-am depărtat, râzând în sinea mea de imaginea preocupată şi “profesionistă” cu care am scos nişte bani…Şi mă întreb dacă aia din spatele meu au râs şi ei în sinea lor…
…Ca eu, dacă eram în locul lor, mă căcăm pe mine de râs.
Figuranţii din timiditate vor face deliciul publicului, cât o fi lumea, lume.
La intrare în staţia de metrou. Un outdoor, mare, la Viceroy. “Prima ţigara cu certificat de garanţie”. Fără să vreau, îmi amintesc că, în copilărie, circulau nişte zvonuri despre cum se fabricau ţigările Snagov la Tg-Jiu: într-o împuţeală desăvârşită. Pe banda aia cu tutun se duceau la mixat, alături de frunze, câte un kiloţel, câte un ciorap, şi alte mici suveniruri uitate de aia care se futeau prin secţie…
Mă belesc la outdoor şi am un fior plăcut la citire. Deci s-au eliminat ciorăpeii din producţie.
Însă mă roade imaginaţia. “Certificat de garanţie” înseamnă, pe lângă puritate, şi rezistenţa la şocuri sau la scufundare în lichid?
… Sau ca ţigara aia va trăi mai mult ca tine?
**
Aştept metroul şi privesc altă reclamă la ţigări, care are scris lângă poză:” Care este asemănarea dintre un aparat de fotografiat şi o ţigară?”
…Mă frământ io ce mă frământ şi nu găsesc alta asemănare decât asta: filmul.
Un film color, în cazul aparatului de fotografiat, un film alb-negru, în cazul ţigării. O poză de exterior, cu tine zâmbind, în cazul aparatului de fotografiat, o poză de interior, cu plămânii tăi bolnavi, în cazul ţigării.
…Nu mă pot gândi la alta asemănare, mi s-o fi blegit mie imaginaţia, de când am trecut la un pachet de tutun pe zi…
**
Am participat la un chef studenţesc, stând pe scaun ca la căminul cultural. Am plecat acasă îngrozită de felul în care înţeleg unii “distracţia”: băutura, băutura, băutura. Mixata 3 în 1, într-un singur pahar. Vodkă, vin şi cola.
Urlete, cică, de bucurie, urmate de stropirea cu suc a vecinilor nevinovaţi că au rămas treji.
Bărbaţii: dans din kur, dorit a se vedea lasciv, însă, din cauza dezechilibrării, prezentat ca o copulare canina.
Femeile: isterice, ţopăitoare, cu ochii duşi şi pupile dilatate.
Vome discrete pe la wc.
Combinări ad-hoc pe la colţuri, între oameni care nu se suporta când nu sunt băuţi.
Chiote şi iu-hu-uri timide.
După care, comă.
**
N-am făcut în viaţa mea o reclamă la televizor, din considerente care ţin de felul în care înţeleg eu să-mi fac profesia. De ceva timp, tatăl meu îmi reproşează din ce în ce mai mult că nu mă vede şi pe mine lumea din orăşelul meu la televizor.
… Astfel încât, e foarte probabil că, în curând, să fac o reclamă.
Ca pedeapsa independentă de voinţa mea, această reclamă va fi la singura băutură răcoritoare pe care o detest, pentru că are un gust naşpa, o consistenţa dubioasă de nu ştii dacă să o înghiţi direct sau să o mesteci, costa mult şi îţi dă diaree.
Peste două zile împlinesc 36 de ani. O să tac mâlc. Fără bomboane, fără la mulţi ani. Fără să zburlesc apele indiferenţei, fără să silesc zâmbete de complezenţa. O să treacă.
A doua zi, o să-mi dau cu pumnii în cap, că puteam şi eu să fiu mai deschisă…
**
Mă uit la bătrâna mea vecină cu un soi de bunăvoinţă care maschează groaza. Pe parcursul vieţii întâlnim tot felul de femei bune la suflet, şi nu ne întrebam niciodată unde se duc ele, când se duc… când li se duce tinereţea…În ce se transformă… Vecina mea este cel mai bun exemplu de femeie care a fost bună în tinereţe. Proastă bocnă şi bună la suflet.
…Nu am să detaliez aici metamorfoza. Am să mă limitez în a spune că, ascultând-o, îmi plec privirea şi îi înţeleg pe aceia care, nefericiţii, putrezesc prin puşcării, că au gâtuit un biet bătrânel nevinovat. Suficienţa acestei femei, vocea de cap fără nicio inflexiune, zâmbetul bun, felul în care te pisează metodic, în care încearcă să îţi fută viaţa perorând despre cum trebuie să îţi ştergi câinele la kur după ce se cacă, felul în care nu poţi purta dialog pentru că este inepuizabila în inepţii, toate celelalte…am încercat să le accept dintr-un singrul motiv: să nu se simtă singură.
Ieri, după o săptămână de nevizite (îmi mai iau şi eu spaţiu de ea), m-a înşurubat de la uşă cu ironic-dramaticul “… ţi-ai mai adus şi tu aminte de mine”, de parcă aş avea vreo obligaţie să mă fută ea, zilnic, inept şi inutil.
“Singurul motiv pentru care te mai vizitez, madam, este acela că ştiu că îţi fac bine, iar preţul pe care îl plătesc este o mare plictiseala. Dacă vezi că, într-o zi, nu-ţi mai bat la uşă, înseamnă că am trecut la faza periculoasă, şi prefer să mă retrag. Înţelegi?”. “Înţeleg.”
… După care a început să-mi povestească, în stilul specific, cu lux de amănunte, ce i s-a întâmplat toată săptămâna, zi de zi. Cum i se constipa motanul, durerile ei de spate, de burtă, creşterea celui de-al doilea rând de dinţi la animale, presiunea atmosferică, umbra din faţa geamului… Bătea aerul cu mâinile, ca să facă din evenimentele mici, experienţe mari…
… O auzeam că printr-un perete şi mă înjuram în gând pentru faptul că n-o să am niciodată tăria să nu-i mai bat la uşă…
Otrăviţi şi decepţionaţi încă din burta mamei, inventam distracţii facile şi serbede, parcă împingând timpul de la spate, să treacă o dată…
Luaţi de vârtejul vieţii noastre împănate cu evenimente nedemne de intrat în istorie, ne reinventăm terpitudinea.
Nu mai exista respect. E desuet.
Nu mai exista fidelitate. S-a demodat.
Suntem grăbiţi să trecem prin viaţa, căutând neantul.
Suntem ieftini. Dar ştim să consumăm.
Mi-e silă.
Am remarcat, în alunecarea de veci a telecomenzii, nişte reclame care reflectă tot ceea ce am zis mai sus. Mi-au atras atenţia pentru că, prin mesajul lor, spulbera idiot-dezinvolt puţinele lucruri care ar trebui să fie aparte, speciale, unele, chiar sacre.
Femeia.
Iubirea şi respectul.
Căsătoria.
Una dintre ele arăta o mireasă care este purtată pe braţe. Mirele salivează la vederea altei femei. Şi, în final, este pus punctul printr-o frază:”Bărbaţii vor schimbare”… Nici n-a luat-o bine, ca şi vrea schimbare.
Trist.
Alta reclama înfăţişează greaua decizie de însurătoare a unui mascul: are două femei, una este “de casă”, alta, “de ieşit în oraş”. Bărbatul o alege pe cea care e bună de casă, “ca să-i calce, să îi spele”, şi îşi cumpără o maşină sport, ca să o poarte prin oraş pe cealaltă, damă de consum.
Vomitator.
Insultător.
…Mă întreb, când inventează mizerii din astea, în echipa aia o fi vreo femeie? Dacă da, de ce? Nu are altceva mai bun de făcut, cum ar fi să stea acasă la cratiţa, în timp ce bărbatul ei fugăreşte putori prin oraş!?
M-am întors la citit. Am o perioadă din “aia”, în care surprind cu sictir major lăbăreala din jur.
Am citit, în două săptămâni, “Codul lui Da Vinci”, cele mai bune “Nuvele” adunate-snop ale lui Guy de Maupassant şi “Hoţii de frumuseţe” a lui Pascal Bruckner. Nu au nici o legătură cărţile astea între ele. Ca să pun bomboana pe colivă şi să mă autosurprind în continuare, acum citesc “Pe drumuri de munte” a lui Calistrat Hogaş… Simt o nevoie imperioasă să mă scufund în altceva decât cotidianul ăsta împuţit, care nu mai înseamnă nimic altceva decât alergătura după banii de facturi şi indolenţă.
Sunt nostalgică după timpuri pe care nu le-am trăit, dar în care mi-aş fi găsit locul.
Mă pregătesc să citesc integrala M.Proust.
Mă cufund în alte timpuri, pentru a mă proteja de suficienţă.
Mă răcoresc cu alte vremi, pentru a îmi păstra proaspete inocenţa, hazul şi sensibilitatea, care par desuete acum şi anacronice.
Mă curtează un individ… Cam mult spus, “mă curtează”… mai degrabă îmi dă semnale luminoase pe sub ochelari.
Mă întreb, dacă, la rândul lui, vede în privirea mea umbra ofiţerului stării civile, fără de care n-are nici o şansă să-mi pice în aşternut, la drum de seară…
Am să mă axez pe televizor, în ordinea de zi a jurnalului de azi, că mi-e silă să tot blestem un ascarid şi să mă tot mir de chestii personale infutigabile.
Vaca Fulga: A trecut o vreme până să mă prind şi eu că reclama cu Fulga este o reacţie inteligentă şi spumoasă la celelalte spoturi cu “vaci inteligente”. Vaca Fulga e o vacă ce dă lapte bun. De ce?…”De vacă”. Nu de masaj, nu de marmote, nu de inteligenţă sau de jucătoare de fotbal. Simplu şi simpatic.
Urmează să gust laptele ăla, că, dacă nu e bun, mă întorc la vacile inteligente, care dau tot un lapte banal, însă “îmbogăţit” cu chestii criminal de gustoase.
Maşina Citroen care dansează: Este preferata mea, această reclamă. Pentru că îmi aţâţă simţurile de dansatoare, pentru că mişcările alea îmi amintesc de vremea în care dansăm la fel. Pentru că o maşină care sare în picioare şi se unduieşte modern este ceva inedit.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că reclama este făcută impecabil.
Mc Donald’s: Înţeleg că este o reclamă la un hamburger copleşit de carne. La fel ca şi targetul lui: muncitori copleşiţi de idioţenie şi neîndemânare.
Voi reveni.
Acum opt luni… Frântă de supărare, merg în vizită la o prietenă ce locuia cu amicul ei… Stăm de vorbă ca fetele, să ne mai răcorim, şi apare amicul. Negru, ofticat, spume, mut.
Mă prezint. Mă ignoră.
Încerc o glumă, să mă dau simpatică. E imun.
Mă scuz, dacă am deranjat, şi vreau să plec…Nu îmi amintesc cu precizie ce dracu’ a zis, însă a fost atât de nepoliticos şi grosolan, încât am izbucnit în plâns, stupefiată şi îngrozită de monstrul care, parcă, nu fusese crescut de o mamă care să îl înveţe minimele rigori ale politeţii faţă de un musafir.
Îi spun prietenei că sunt siderată de mitocan, cu atât mai mult cu cât nici nu ne cunoscusem vreodată, şi plec.
Nu uit să-i precizez că, atunci când ne vom mai întâlni, o vom face acasă la mine sau în oraş, ca eu pe acolo nu mai calc.
Nu uit, de asemenea, să exprim clar faptul că mitocanul nu va face parte niciodată din peisajul întâlnirilor noastre.
Între timp, cei doi s-au despărţit, şi m-am bucurat că femeia asta superbă l-a părăsit pe monstrul din grotă.
…Au trecut opt luni. Primesc un e-mail lung, săptămâna trecută, prin care un individ îmi cere scuze pentru că a fost mitocan. Considerând că mi-a trimis scrisoarea din greşeală, mai ales că numele nu-mi amintea de nimeni cunoscut, îi răspund politicos, la modul, nene, dacă mi-ai trimis mie mail din greşeală, redirecţionează-l, dacă, într-adevăr, m-ai jignit vreodată, nu-ţi face probleme, nu ştiu cine eşti, deci te-am şters din memorie.
Şi îmi aminteşte, printr-un alt mail, că este ăla la care fusesem io în vizită…
Ca să vezi, domnule… Brusc, mi-am amintit tot episodul ruşinos, şi i-am acordat iertarea în scris, numai pentru faptul lăudabil că, deşi tardiv şi fără (sper) un scop anume, şi-a cerut scuze.
…În rest, am pentru el acelaşi definitiv dispreţ pe care îl ofer cu generozitate, prin ab-so-lu-tă indiferenţă, tuturor loazelor care îşi permit să mă târască în noroiul bietului lor zbucium inutil.
