Jurnalul lui Manon.

Văd, la televizor, o nouă reclamă la un produs care se numeşte Espumisan (ia pronunţă-l), denumire care îmi pare purgativă. Acest produs, se spune, ameliorează colicile bebeluşului.
…Aha, deci le ameliorează. …Nasol, dacă-i aşa.

Încurajez continuarea spotului, pe aceeaşi logică: Din nefericire, nu au existat victime.

E o pizzerie, pe lângă piaţa alba iulia, cu poze mişto, apetisante, în geam.
Scrie acolo: Mâncare proaspătă la orice oră.
În local, nicio persoană. Doar bradul împodobit, uşor prăfuit, în mijlocul lui februarie.
Mă întreb, în goana autobuzului, pe principiul “lucrurile mici ne definesc”: Dacă ţi-e lene să arunci bradul de crăciun, cât de harnic poţi fi pentru a găti proaspăt la orice oră?

update 19 febr. : Au scos brăduţul. Localul este, în continuare, gol.

Când îmi creşte părul semăn cu Eminescu. Flatant, însă eu sunt fetiţă, nu băieţel.
Am oroare de coafeze, căci – invariabil, într-o singură şedinţă – îmi tot „îndreaptă” bietul păr, până când devin copia lui Hitler.
Aşa că ieri mi-am tuns singură fotbaliştii de pe ceafă.
…Când m-am uitat la oglindă, în ochi mă privea, resemnat, Ienăchiţă Văcărescu.
Aseară am prins curaj, şi am vrut să fac mai binele, filând puţin şi din bretonel, căci mi se aşeza, streaşină, peste privire….Drept urmare, azi semăn cu Mozart.

Deci, de acum încolo voi purta bentiţă pe cap, şi în suflet, credinţa că părul meu- indiferent de mâna care îl ajustează- vrea să demonstreze că eu sunt un bărbat celebru.
Fair enough, adio măritiş!

De ceva vreme asist activ la o poveste de amor- împrăştiată triunghiular. Nu e a mea.
Am crezut, sincer, că pot oferi sprijin atunci când mi se cere. Şi pot, de regulă. Condiţia esenţială, însă, este ca persoana care îmi cere ajutorul să îşi folosească propriul filtru.
Când cauţi adevărul, trebuie să stai pe loc şi să sapi în tine, nu să alergi, zbuciumat, aşteptându-l de la alţii.
Fără să-mi dau seama, progresiv şi pe nesimţite, m-a tarat absurdul unei situaţii care sfidează orice normă de logică, sentiment, instinct.
Nu dau amănunte, de frică să nu-mi oscileze tensiunea. Vreau linişte, căci, simptomatic, de azi dimineaţă plâng într-una. Las lacrimile să mă descarce pentru a mă putea întoarce la mine, abandonând ideea de a încerca să înţeleg paradoxuri.
Mi se pare obositor să mă întreb, eu, pe mine, de ce voi sunteţi atât de suficienţi încât să vă refuzaţi propriile sentimente, în favoarea faptului că pare mai comod să-l ţineţi, egoist, pe celălalt, în lesă – pretinzându-i în acelaşi timp şi iubire necondiţionată.
Lumea în care voi trăiţi altfel, nu e a mea.

…Aşadar, declar decesul situaţiei, azi, 9 februarie, orele 15:55.

Bineînţeles că m-am culcat la cinci dimineaţa, again. Şi m-am forţat să mă trezesc la zece, chinuind bietul telefon nevinovat, cu amânarea alarmei, din 10 în 10 minute, până s-a făcut ora unsprezece, când am sărit din pat, buimacă. Febrilă, alunec în duş să-mi rup gâtul. Pun un program la maşina de spălat, înghit două guri de iaurt. Cu o mână beau cafeaua, cu alta mă usuc la păr, timp în care cealaltă îmi pălmuieşte mentalul, să se trezească.
Răscolesc şifonierul, cu mişcări de relanti, şi probez două rânduri de haine, alegând fatalmente să mă îmbrac ca o rapandulă, căci adevărul este, inevitabil, în oglindă: am o zi în care arăt nasol punct.
Arunc geaca pe mine, înhaţ rucsacul şi ies pe uşă, încui uşa, descui uşa pentru că îmi uitasem ceasul norocos, trag uşa după mine şi fug pe scări în jos, cinci etaje.

Stopez trapul mărunt, la parter. Am uitat să-mi dau cu un puf de parfum.
La stânga e ieşirea, la dreapta, biroul administraţiei.
Arunc din reflex o privire la birou şi văd, lipit, un afiş mare, pe care scrie:

SUNTEM AICI
BATE LA UŞĂ!!!

Ridic din umeri şi mă îndrept spre el. Cioc! Cioc! Cioc!
„Daa! Intrăă!” Şi intru. Privirea albastră a doamnei mă priveşte cu simpatie, peste ochelari.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, chiar mă grăbesc, dar am văzut chemarea de pe uşă, şi m-am conformat regulamentar.”
Faţa cu ochi albaştri se luminează brusc şi izbucneşte în râs. „Eşti scumpă, ştii?!”
„Ştiu”, zic, şi îi fac cu ochiul aşa cum am văzut eu că fac bărbaţii sexy.
…După care o zbughesc spre şcoală, veselă şi copilandră, nu muiere.

Drumul, parcurs pe jos,  m-a trezit definitiv şi, spre uşurarea mea răsuflată, constat că am ajuns la timp.
De-atunci refac traseul, ca să-l aşez aici, dar nu-mi aduc aminte dacă am apasat butonul de pornire al maşinii…
…Uşa ştiu sigur că am încuiat-o, căci nu am cheile cu mine, deci le-am uitat în broască.

Unii, cu mine
Unii oameni mă percep ca pe un frigider plin cu bunătăţi. Vin, deschid uşa, şi îşi iau ce le pofteşte sufletul. Iar eu, pentru că sunt dependentă de atenţie, am grijă să mă aprovizionez tot timpul.
Rar, spre palida-mi uimire, se întâmplă ca cineva să deschidă uşa doar pentru a şterge, delicat, condensul.

Alţii, pe mine
Alţi oameni sunt intrigaţi de faptul că par inepuizabilă. Drept urmare, declară că trebuie să fie ceva putred la mijloc, şi promit că destul de curând mă vor… “hali”.
Dacă a hali înseamnă a preţui, atunci, da, inevitabil, m-au halit toți cei care m-au cunoscut.

Eu, în ei
Stilul meu de abordare este diferit. Fiecare semen care mi-a păşit în spaţiul personal reprezintă un univers infinit; nu caut binele, nu vânez răul.
Mă arunc, pur şi simplu, în acest univers, şi înot „eroic” până la epuizare voiniceasca, urlând după ajutor.

Noi, pe noi.
Datul bio-psiho-socio-cultural ne obligă întotdeauna să cultivăm iluzia în grup şi să recoltăm dezamăgirea personal.

Nu-mi ies din suflet ochii lui. Ai necunoscutului cu care am avut un coup de foudre.
…Pe 20 decembrie, anul trecut, într-o duminică ninsă…Eram îmbrăcată in alb. Costum de ski alb, albă, geaca. Urma să fiu o pinguină în parcul Cişmigiu, ca în fiecare an.
Aşteptam cuminte troleul 70, care a şi venit, suspect de prompt, cu puţin înainte de a-mi degera picioarele.

Se deschid uşile şi când imi ridic privirea, el. Se ţinea de bară şi mă privea, pe sub căciuliţa neagră, cu ochii aceia care te văd. Ochii lui Jeremy Irons. Rotunzi. Negri. Vii. Interesaţi dar politicoşi.

Îi susţin privirea urcând pe scările troleului, pâna când ajung în faţa lui, nu mă dezlipesc de irisul negru decât când mă aşez pe scaun şi fixez, sanchi îngândurată- ca să nu par uşoară, trotuarul de vis a vis.
Profitând de mersul maşinii, el se înclină discret, într-o parte şi alta, pentru a nu pierde contactul vizual cu mine, iar eu îl scanez cu privirea periferică. E înalt, are aproape 40 de ani şi e îmbrăcat pe gustul meu, deşi hainele, cu aspect cool, par de un uşor Obor.
Vorbeşte cu nenea de lângă el, alt malac, şi mi-e frică să-i detectez profesia, care se poate încadra, de la instalator, la inginer în construcţii.
Mă caută din nou cu ochii aceia, insistent, şi îmi fac hatârul de a-l privi încă o dată, direct în pupilă. Remarc, amuzată, că i-a dispărut, nu ştiu când, de pe cap, căciuliţa.

Glisează spre uşă, conversând cu nenea, şi simt că timpul încremenit condensează toată energia acestui bărbat şi o direcţionează spre mine, temperată de spaima lui de a nu părea insistent şi prost crescut.
Suntem singuri, în autobuzul plin.

Coboară, după trei staţii.
Când troleul se pune în mişcare, mă uit, hipnotizată, spre el. Mut pe trotuar, mă priveşte continuu, cu o admiraţie de intelectual, fără să schiţeze nimic. …Şi îi zâmbesc din toată inima mea deschisă.
Şocat, are o secundă în care se adună, apoi îmi trimite un pupic cuminte şi imediat după, febril, ca şi cum nu e de ajuns pentru-că-totul-se-termină-acum-şi-aici, îşi sărută palma şi-mi aruncă sărutul îndrăgostit, prin geam…

Mă subjugă instantaneu şi am impulsul de a coborî la prima, şi de a alerga spre el, şi simt că şi el ar vrea asta, insă rămân înţepenită pe scaunul rece al demnităţii mele timide.

…În fiecare zi, de atunci, mă intreb ghiduş cu inima plină de imagini, cum ar fi dacă ne-am reîntâlni întâmplător, dacă se mai gândeşte la mine, dacă speră să ne mai vedem, dacă ne-am mai recunoaşte, dacă şi el mă caută în mulţime…
…Nu cred că o face.

Cred, însă, că nu m-a uitat, pentru că gestul de a-mi trimite acel sărut pasional conţinea şi admiraţie, dar şi fericirea de a fi fost el însuşi remarcat ca bărbat, într-un moment în care avea nevoie de asta…

…De aceea l-am aşezat aici, în jurnal, alături de celelalte comori pierdute.

Primesc, în geana serii duminicale, un sms de la titel, prin care îmi spune că ma iubeşte, că nu ştie cum să mă aducă înapoi în viaţa lui, bla-bla-yuk şi că: “ aş face ori ce ca să te întorci la mine”.
Ignor mesajul, evident, căci mă grăbesc să fac incizia aici:
Ori, ce ai face titele dacă m-aş întoarce la tine, te-ai lăsa de impotenţă?

Un tabloid, pe care imi mai arunc eu ochii de plictiseală, titrează: „Dacă ar fi trăit, fostul dictator Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit ieri 92 de ani”. Din motive care alunecă pe lângă logică, n-au dat ştirea ieri, au scris-o azi… Vezi, unde te duce lipsa de subiecte…
…Puţin probabil, meditez eu forţat, să ajungă până la 92 de ani, într-o ţară bolnavă, cu oameni care sar cu greu de 70 de ani… Iar tu, reporter, nu ai altă treabă decât să-ţi imaginezi cum şi-ar fi sărbătorit groparul de visuri nouăzeci plus două primăveri?
…Aşteptăm cinici, dacă nu noi, atunci copiii noştri, „aniversarea postumă” de 117 ani.
Căci nu există limită atunci când te legi de un rahat doar de dragul de a scrie ceva; Uite, de-o pildă, eu, acum.

Este incredibil cât material îmi oferă postul lui lui diaconescu, dar, mai ales, diaconescu…
De când a dat vitejia în el şi nu a făcut front comun cu celelalte televiziuni în perioada alegerilor, m-a obligat să îl urmăresc. Pe zi ce trece i se adânceşte surmenajul, devine mai slab, mai gălbior, mai metafizic…
Iată şi exemplul elocvent, care mă face să pufnesc în râs penibil, singură pe stradă: într-o seară predestinată ratingului zero, în studio se afla un nene care îşi spunea povestea interminabil, molcom şi neconvingător, în timp ce diaconescu privea jenat în laptop.
La un moment dat, nenea simte că a venit momentul să încheie, rotund,  gratulând gazda: “Mulţumesc mult pentru norocul care l-am avut”. Diaconescu, eteric: “Să dea Dumnezeu!”
… Râd cu lacrimi şi acum…