Jurnalul lui Manon.

Aseară, pe la 12, s-a întrerupt curentul. Ocazie cu care tinerii din faţa blocului au declanşat o mare de chiote, huiduieli, fluierături, râsete (am auzit şi un muie dinamoo, în proces).
Pensionara din blocul vecin a ieşit la geam să potolească verbal iureşul, reuşind cu succes să-i scoată şi pe alţii din case, declanşând astfel un război – atât de comic şi de ofertant, încât până şi eu am avut impulsul de a mă piti după giurgiuvea şi de a-l înjura pe titel…
Scandalul s-a stins de la sine, în momentul în care adversarii au realizat ca nu mai este funny să urli pe întuneric, dacă acesta depăşeşte o jumătate de oră. Locul vocalizelor umane a fost repede ocupat de către câinii comunitari, care şi-au adus aminte că ei, la bază, sunt lupi.

M-a amuzat atât de tare situaţia încât am uitat că, la adăpostul întunericului, mi se declanşează spaima de bau bau; aşa că am făcut nani, liniştită şi de murmurul vocilor de pe coridor care se adunaseră la taină, lângă lumânare.

Ni se întâmplă tuturor ca, periodic, apăsaţi de gravitate, să ne întrebăm ce dracu’ am realizat până acum şi să descoperim, la fel de surprinşi de fiecare dată, că timpul trece prea repede şi că secundele care păreau eterne s-au transformat în decenii de viaţă…Stop.
Glisez uşor pe lângă depresie pentru a povesti, într-o scurtă istorioară, felul în care sunt obligată să contorizez timpul.

Pe o perioadă de cel puţin şase luni va trebui să-mi administrez un medicament care, ironic, începe cu MA şi se termină cu NON.
La aflarea diagnosticului, am inspirat adânc şi am expirat un oftat amorţit.
Medicul, văzându-mi privirea de câine, a simţit nevoia să mă încurajeze cu: “Doriţi pastile, sau picături?” …Întrebare care mi-a activat, spontan, fierea. Am simţit cum, sub o aparentă prietenie, mi-a îmbrăţişat delicat ficatul, după care l-a strâns de gât. Moment în care s-a trezit din letargie şi memoria. Voluntară, aceasta mi-a prezentat generos o imagine veche de un an în care eu încercam să înghit un nurofen. Nu s-au înregistrat victime; fereastra pe care am lovit-o, împingându-mi, brusc, capul pe spate, pentru a-mi potrivi pastila în fundul gurii, nu s-a spart. Pastila, la rândul ei, nu s-a orientat, din cauza leşinului, pe trahee, ci a rămas lipită de omuşor. Iar cucuiul a trecut neobservat căci, slavă domnului, am părul des.

“Vreau picături”, am murmurat, învinsă şi convinsă de propriul organism.
“Perfect, doamnă. Deci, timp de cel puţin şase luni, 30 de picături dimineaţa şi 30, seara”.

În primele zile de tratament m-a exasperat exerciţiul de a conştientiza trecerea celor 30 de secunde dimineaţa, plus 30, seara.
Azi, când se împlinesc  două săptămâni, am ajuns la faza în care un singur neuron numără picăturile ce se târăsc spre linguriţă, timp în care ceilalţi confraţi stau trântiţi pe spate, cască plictisiţi, sau aruncă cu biluţe unu-ntr-altul.
Aştept anxioasă, zilnic, să treacă 30 de secunde, pentru a fuşeri restul zilei, nefăcând nimic util pentru mine.

Şi acum mă întorc la mica depresie ce mi se zbate sub bocanc: am tot timpul din lume de pierdut aiurea, în condiţiile în care nici nu mai ştiu ce vreau de la viaţă; sunt cea mai minunat de inutilă fiinţă bipedă de pe Terra, a cărei unică preocupare este aceea de a se uita în jur, pentru a uita de sine…

…Doar un lucru mă mai sperie: am reuşit să-mi îngenunchiez şi depresiile, singurele care îmi dădeau impulsul de a merge înainte pentru a nu pierde timpul.

Folderul Spam conţine un mail care îmi atrage atenţia prin numele sender-ului: Curvele Porno.
Neinsipirat este acest sender, căci dacă se numea Fecioarele Virgine poate că era un şpil, îmi aţâţa imaginaţia şi-mi împingea degetul curios spre mouse, caci unde mai vezi tu, azi, o fecioară virgină?
Dar uite-aşa, sender-ul a ratat ocazia: el căpăta un click, iar eu un virus, jos, la unitate…
Deci, no hardcore feelings, delete.

Fosta doctoriţă a şcolii a lipit acum ceva vreme, pe uşa cabinetului, o foaie. Şi pe ea scrisese, cu mâna, caligrafic:
Marţi (ora 14:00-19:00)
Sunt aşteptate la Cabinetul Medical cadrele didactice care nu au efectuat testul psihologic (inclusiv controlul medical de medical de medicina muncii).

Ieri am aflat că avem o doctoriţă nouă. 
Dispariţia bruscă a celei vechi mă bagă la bănuieli: ori s-a smintit în şcoala de artişti, ori a realizat că dacă ajungi să te bâlbâi şi în scris, adio competenţă în a-i controla pe ceilalţi la cap!
…Faptul că era însărcinată şi trebuia să nască e doar un pretext de pretext.

… Chiar aşa, melodia asta veche, “No–woman–no-cry”, înseamnă “Nu, femeie, nu mai plânge”, sau “N-ai femeie, n-ai de ce te plânge”?…Ai?

Staţia de autobuz de la Piaţa Muncii. O vodkă minoră (nu ştiu femininul de la rom) se hârjoneşte cu un ponosit. Fac poştă o ţigară şi inspiră euforici dintr-o pungă, pe rând.
Suita este întregită curând de rom cel mic şi vioi, care aduce cu el, în iuhu-ul de aprobare al celor doi, un cărucior de invalid.
Cele trei capete se apropie şi şuşotesc complice vreo două minute. Ca urmare, vodka cea mică se urcă în cărucior şi este împinsă de rom spre intersecţie, unde se opresc maşinile pe roşu.

Metamorfoza este incredibilă: trupul cel vioi se transformă progresiv într-o cârpă deşirată, de parcă, printr-un blestem, toată memoria caruciorului furat de la cine ştie ce biet nefericit transferă instantaneu informaţia noului ocupant.
Minora vodkă devine comină bătrână, suptă de conţinut, măcinată de retard. 

Ratez autobuzul, căci privesc, de la distanţă, cum se scrie istoria.

La stop, geamurile maşinilor se deschid uşor şi peste portiere flutură bancnote de toate culorile. Mâinile care dăruiesc banii desenează în aer un înţelegător şi empatic regret.

Când se face verde, cuplul se retrage în staţie. Trio-ul reunit numără febril şi face împărţeala.
Din spatele grupului se apropie vijelios, cu o sticlă de bere în mână, al patrulea rom (colectorul, bănuiesc eu) . Are haine albe şi vârsta vinului vechi.
Şocat la vederea căruciorului, nou venitul dă peste cap, impresionat, ceea ce se dorea a fi perdaful pe care îl pregătise îndelung – care e din mers adaptat unei privelişti absolut sfâşietoare: “Ce… mă-ta faci aci, zdreanţo, că… te aşteaptă ăla în maşină, de o oră, la Dristor?!… Unde te-am trimis io la produs?… Morţii… Ce dracu, ai avut accident…?!”

Hohotele de râs, spontane, ale “invalidei” şi replica ei tăioasă – care erup nefiresc de viu din trupul flasc – atrag atenţia oamenilor din staţie:” Nu, bă, dar şi ăsta tot produs e, că mai vreau şi io să stau în cur, nu numai pe spate… Ce, banii fraierilor eştia nu e valabili?” 

Aahhh… Îmi înăbuş focul din privire şi pornesc spre casă pe jos, pentru a-mi răcori gândurile cu atmosfera geroasă. 

Înţeleg. Unii au ales să poarte un nume de viciu, care dăunează grav sănătăţii.
… Sănătăţii celorlalţi.

Săptămâna trecută, mă îndreptam spre birou.
Doi studenţi, pe coridor:
– Roxana, ai luat recuzita?
– Nu, Bogdan, mai târziu.

Eu mă opresc şi mă întorc:
– Corina, de ce te strigă Andrei, Roxana?
– Facem un joc, Nona. De fiecare dată când vorbim, ne strigăm pe alt nume.
– Bine, Claudia, bâigui eu mustăcind a hohoteală şi plec.
– Te pup, Alexandra, îmi zice ea.

Ieri vine pe la mine un prieten.
– Şaguna, uite ce joc au inventat ăştia…(Şi-i povestesc tărăşenia). Hai să-l facem şi noi, mi se pare bestial.
– Hai.

Prin sms-uri, distracţie maximă: “Am emoţii pentru mâine, m-a chemat Piţa la probă. Noapte bună, Gherghino”/”Noapte bună, Marian”/ “….Eşti supărată, Monico?”/ “Nu, Gigi, mă pregătesc să plec spre casă”/ “Te pup, Săftico”/ “Te pup, Vanghele”.
…Dar să vezi chestie: când ne întâlnim şi vrem să ne spunem ceva, memoria noastră intră-ntr-o stare de amnezie suspectă, care se lasă cu mici pauze… Parcă e un făcut, deschizând o discuţie, uităm instantaneu orice sămânţă de nume, din cele câteva zeci pe care le cunoaşte fiecare. Mai mult, ne văduveşte Dumnezeu şi de coerenţă în vorbire…
Trebuie, totuşi, să perseverăm, căci jocul nostru, chiar şi aşa, imperfect (sau poate tocmai de aceea) stârneşte – prin molipsire – hohote de râs, audienţei.

Încercaţi-l şi voi, cu un prieten sau cu partenerul. Amuzamentul este colosal.

Aşa. V-am dat temă, ca să fiu eu liniştită şi asigurată că mai şi zâmbiţi, în caz că-mi mai scapă pe aici vreun subiect lacrimogen.

Vă pup cu drag.
Ramona.

Îmi bate puţin inima a panică.
Primesc, de dimineaţă, un sms gol, de la un număr necunoscut.
Sun. Îmi respinge. Trec peste situaţie, probabil e vreo greşeală.

Acum 5 minute, primesc alt sms, în care persoana necunoscută scrie:  “Da. 30 ianuarie din jurnal.”

Am incremenit.

Am văzut spotul publicitar la apa de gură LISTERINE, după ce am achiziţionat produsul.
Excelentă reclamă. Aţi remarcat, desigur, faptul că în gura lui nenea ăla se produce, la final, o implozie. Corect.

Vă sugerez, în calitate de stan păţitul, ca după ce efectuaţi gargara,  să păstraţi, cu lacrimi în ochi, un moment de reculegere, sau să vă adresaţi în scris interlocutorului, aşa cum fac eu acum.
Motivaţia este simplă: pe lângă bacteriile ucise instantaneu, consistenţa de pălincă a listerinei face şi victime colaterale, paralizând grav omuşorul, limba şi buzele.

Cu această ocazie, permiteţi-mi să vă urez, din suflet, un:  iubiţi-vă, bă, că viaţa-i scurtă şi n-avem nevoie de pretexte!
Revin şi de dragobete, cu varianta în engleză.