Jurnalul lui Manon.

În atenţia caporalului Măciuceanu Ifrim

Bă, Ifrime,

Să-mi bag picioarele dacă mai primeşti tu vreun leu de la mine în viaţa ta aia de păduche prost!

Mă trezii ieri cu doi hojmălăi la mine acasă. Mi-au spart uşa de la intrare, aia pe care o furasem de la capelă şi avea sticlă de i se zice vitralii. Mi s-au pişat pe flori şi au scos aracii de la roşiile de toamnă şi l-au lovit în burtă pe bietul Grivei, ce vină avea el?
Şi după asta au intrat peste mine în casă aproape să mă ia la omor tocmai când număram televizoarele pe care le-au produs băieţii.
De-abia când a leşinat nevastă-mea au înţeles că veniseră la adresă falsă şi mi-au zis că ei sunt fraţii Arsene care îl caută pe Costică să-l omoare.
Pe urmă am înţeles. Au bătut oamenii drumu’ degeaba până în Italia.

Vezi, mă, boule, ce înseamnă să nu ai carte şi să îi pui pe colegi în armată să îţi citească scrisorile de la frate-tu că tu eşti anagramat? Costică a pus pe plic adresa mea, să-ţi facă rău!

Când vin în ţară, o să-ţi dau de lumânări ruşinea familiei ce eşti, că armata tot bou te-a lăsat!

Gheorghe Măciuceanu

(Final. Acestea au fost scrisorile. Trei. De mâine ne întoarcem la ai noştri.)

(Înainte de a citi asta, trebuie să parcurgeţi, mai întâi, Scrisoare către Regiment, apoi vedem ce a primit Costică, drept răspuns)

Dragă Costică,

Sunt Ifrim, dar scrie ce zic eu Mihalache, că eu am decât două clase. Am primit scrisoarea ta şi era să ne omorâm între noi, atâta suflet de cârpă ce ai mai ales cu mine care am crescut împreună.
Am zis că e corect să ştii şi tu şi dacă te lasă dumnezeu să regreţi sau să te bucuri de ce ne-ai făcut la fiecare:

Tanti Sanda îţi aprinde lumânări în capelă, sa mori de cancer cu smochinele în gât, în fiecare zi şi nu te scoate din satană.

Gogoloi a zis că se cacă pe ele de acte dar a bătut-o pe nevastă-sa la sânge şi comandantul a învăţat-o să îl bage în puşcărie cu plângere de la doctorul legist.

Cotoi i-a pus pe gât lui Vasile în somn o ţigare de, nu ştiu cum, a înghiţit-o şi l-au dus la urgenţă în infirmerie. Acum i-a trecut şocu, da a rămas moale la gură de dambla şi cu o mână în gips de când l-au ţinut băieţii să nu se zbată.

Gloanţele de la arma lui Mihalache le-a găsit Dogaru sub salteaua ta a veche, în crăpătura unde piteai zarurile de barbut şi sutienu ăla roz.

L-au liberat pe Cârstea de la carceră şi i-au dat drumu acasă, că a rămas diliu, vroia să stea numai la întuneric şi striga din senin curvo, curvo.

Lu Ţiganu îi punem pleoşniţe în fiecare zi sub pătură, şi a recunoscut doar că el ţi-a furat carnetul cu pârâciuni şi că de frică, după ce ai trimis tu scrisoarea, l-a mâncat într-o noapte pe tot.

Popa a făcut atac la inimă de când l-a dat afară din casă preoteasa, şi acum e mai bine dar stă pe drumuri.

Pe mine m-a turnat la comandant Gogoloi şi ăla m-a băgat la judecată în birou dar m-a iertat de viol când i-am spus unde eşti forţându-mă să îi arăt scrisoarea ta.

Te dai om cu carte, bă Costică, da de bou ce eşti ai pus adresa ta pe plic.

Ţi-era frică că n-apuci apocalipsa, dar până citeşti tu scrisoarea asta ajung la uşa ta fraţii Arsene care s-au jurat că îţi sparg rozeta.

Măciuceanu Ifrim.

P.S. Io am lăsat-o borţoasă pe Măria, bă, da nu iau de neveste rapandule!

(Nu am ce să scriu, afară e toamnă. Mai bine îl las să se răcorească pe ăsta micu, ce-mi ţâşni din cap în timp ce priveam apusul din miezul zilei.)

Dragi soldaţi confraţi,

Vă scriu din îndepărtatul ţinut spre care am emigrat (dezertat) şi vă transmit, vouă, urări, iar domnului comandant, ţeapă, moldovene!

Aici vremea e în încălzire globală, căci ne apropiem cu paşi repezi de glaciaţiune, drept urmare m-am gândit că ar fi bine să-mi pun sufletul pe tavă în această scrisoare, căci s-ar putea, aşa cum am visat seara trecută, să nu mai apucăm apocalipsa.

Aşadar dau în primire tot ce mă râcă:

Legaţi-vă şireturile la bocancii scofâlciţi şi schimbaţi-vă ciorapii groşi între voi, căci vine vreme indecisă, de unde ieri era primăvară, azi noapte a fost iarnă iar azi dimineaţă se instalase deja toamna.

Aveţi grijă că tanti Sanda pune în omletă mălai, ca s-o înmulţească, din lipsă de ouă suficiente. Nu este adevărat ce o să vă spună, că am amenajat un cuib în cuşca lui Lăbuş ca să clocesc ouăle furate pe şest şi să cresc acolo pui de casă. Dacă zice că mint, întrebaţi-o de ce spală salamu şi ni-l dă nouă de proaspăt şi de ce a lăsat şobolanu’ ăla înecat în fiertura de orez.

Vă rog să-i transmiteţi lui Gogoloi că eu i-am furat portofelul, crezând că are bani în el, ca să-l pedepsesc pentru că mi-a aprins chibrite între degete, de m-a secat la suflet. I-am pitit actele în spatele latrinei, să nu pun omul pe drumuri, iar poza cu nevastă-sa am lipit-o de capac în wc-ul comandantului, căci cu el se ţine femeia.

Să ne lămurim: viermişorii din ciorba de fasole de acum trei luni au fost adăugaţi pervers de caporalul Ifrim, ca să-mi facă mie zile fripte pentru pumnul pe care i l-am dat, când am aflat că a lăsat-o grea pe soră-mea şi eu îl consideram un frate. Îmi pare rău de pumn, era altă Mărie, dar viermişorii sunt de neiertat.

Gloanţele din arma lui Mihalache sunt sub saltea la Dogaru, l-am văzut cu ochii mei când le-a pitit, că tot atunci umblam şi eu în valiza lui Gogoloi.

Fraţii Arsene nu sunt fraţi. L-am prins pe ăl mic, când făceam rondul, călare peste ăl mare, în veceu, spunându-i tăticule.

Mărin Cotoi din Ştirbeşti, care mi-a luat pătura în prima seară şi mi-a pus urechelniţa pe gât nu bea ceai în sticla aia pentru rinichi, cumpără vişinată şi o îndoaie cu apă. Vasile i s-a pişat în sticlă, în noaptea aia şi pot să spun că am fost şi eu părtaş la faptă, degeaba l-aţi mânjit cu cremă de ghete pe bietul Mihalache.

Lacătele de la valize vi le sparge Ţiganu, şi pe urmă vinde conservele preotului din capelă. Banii nu-i mai are, că i-am luat eu, ca să fug.

Aş vrea să ştiţi că trec peste tot şi nu vă port pică pentru toate bătăile pe care mi le-aţi dat cu capul de pereţi, căci vă înţeleg, nu toată lumea are şcoală. M-am amărât puţin la început, pe urmă m-a convins Vasile cum să mă răzbun.

Îmi pare rău de un singur om de acolo, bietul de Cârstea care e acum la izolare şi o să-l mănânce tribunalul militar. Nu el i-a aplicat sex oral fetei comandantului, ci Ifrim. Eu îl aţâţasem. În noaptea aia, că n-o s-o uit, ţineam de şase şi aşteptam la rând, dar ne-a speriat popa, care se furişa la popotă cu o mână de ouă pentru tanti Sanda, şi asta, altă perversă.
Atunci m-a apucat atacul de panică şi m-am hotărât să fug, căci nu mai aveaţi ce face cu mine, decât să mă omorâţi în cârdăşie cu comandantul, şi să ziceţi că m-am împuşcat de nebun ce eram.

E, uite nebunul ăsta, prostu’ vostru, stă acum în Italia şi mănâncă smochine.

Dom’ comandant nu mai are ciuca bătăilor, să fac culcaturi cu masca de gaze, iar voi puteţi acum să vă daţi pe faţă, ca şi mine, cu păcatele.

Mie îmi pare rău de faptele mele, şi pe voi să vă ierte dumnezeu că mi-aţi furat carnetul în care notasem toată contrabanda comandantului.

Costică Vijelie.

Voiam să scriu, azi, despre vara de afară, care miroase a primăvară. Şi mi-am propus să o fac mai spre seară, când termină hulubii ăştia de la geam ritualul de împerechere. Şi voiam să vorbesc despre memoria olfactivă…

Dar nu pot, căci senzaţiile mi-au fost alterate semnificativ, între timp.

Mă îndreptam spre toaletă, să spăl linguriţa pentru iaurtul cel zilnic.
Când intru, în faţa ochilor mi se înfăţişează o privelişte de coşmar. Femeia de serviciu golise toate coşuleţele de pe lîngă WC-uri, pe jos, şi acum păstorea, direcţionând cu mătura, toate hârtiuţele igienice şi tamponelele încărcate cu fluide sau excreţii corporale, lângă chiuvete. Toată istoria din ultimele zile era depusă, în faţa ficatului meu, pe podea, la vedere.
– Ce faci, femeie, vrei să ne omori? Cum goleşti infecţia asta pe jos, n-o poţi pune într-un sac, direct?
– Lasă, dragă, că nu moare nimeni.
-Nu moare, că mai întâi trebuie să se îmbolnăvească, iar tu văd că dai o mătură de ajutor. Dacă mai faci tâmpenia asta, jur că te pârăsc!

Şi plec, spume de nervi pe tâmpita asta, care-şi imaginează că igiena ţine doar de trasul apei la closet.

Vedeţi? Aşa se stâng, uneori, gunoaiele. …Între ele.

Văd, la televizor, pe tvr1, o emisiune despre oameni care încearcă să îşi construiască o afacere. În mediul rural.
Şi văd disperarea lor, căci dacă nu fac parte din partidul potrivit, nu îi ajută nici dracu. Vor să facă ferme. Vor să crească animale. Vor să trăiască mai bine, ei şi copii lor, şi se luptă cu morile de vânt.
Nu-i pasă nimănui că importăm prea mult şi producem prea puţin.

După o oră, umplută cu procese de intenţie şi cu cereri menite să rămână în neant, printre aceste mici documentare cu final trist se strecoară şi unul câştigător, în care se vorbeşte despre o fermă de capre.
Deci se poate.

Emisiunea îmi captează atenţia şi nu trece mult până când mă determină să scriu despre ea…

Aud din bucătărie vocea crescătorului inginer, calmă, pretenţioasă şi monotonă. El explică cât de complicată poate fi, uneori, reproducerea asistată la animale. Se descrie procesul pe îndelete. Aflăm că, după ce fată, o capră poate să-şi respingă iedul. Şi nenea termină monologul, aşa: “În aceste cazuri, noi suntem obligaţi să îi administrăm iedului un biberon.” Punct.

…Moment în care mi se face milă de bietul ied.
Cred că ar avea mai multe şanse să trăiască dacă i s-ar administra lapte.

**
update 20 martie:
1. senzatie de acritura din stomac. Senzaţia poate fi de acru sau de amar, acriturile, de regulă, fac parte din categoria murături, care include, de la gogonele, până la funcţionarii publici.

2. in ultima luna ficatul percepe fatul ca pe un corp strain. Fals. În primele luni îi percepe fătului firul de păr şi dorinţa de expansiune şi se manifestă mai mult sau mai puţin vomitiv. În inteligenţa lui, ficatul dă o mână de ajutor, în ultima lună, pentru ca fătul să devină un corp de sine stătător şi să o zbughească spre lumină.

Mi-am preparat azi o ciorbică de cartofi. Mi-era poftă.
…De fapt, foame, că mă leşină brânza dietetică de veci. Tocmai aruncasem, cu inima frântă, şnaiţelul şi chiftelele primite cadou de la mama lui Mihăiţă, în gura căţeilor rotunzi de la facultate (iartă-mă, Mihai, mă omoară urticaria).
Am făcut o ciorbă sănătoasă, fără vegeta sau delikat. Aveam destule e-uri în cartofii uriaşi de franţa, ceapa albă de bulgaria, morcovii falici turceşti, roşiile cu rădăcina crescută înăuntru de dracu ştie din ce pakistan…

Vorbesc despre ciorbă, nu pentru a lansa invitaţii la masă, aşa cum fac de obicei, căci zeama aia nu are niciun gust, s-au împerecheat câţiva hormoni de creştere pe acolo şi atât…Vorbesc despre ciorba asta, pentru că m-au impresionat cartofii cei mari…
În primul rând: ei zac în bucătărie de 10 zile şi nu au încolţit. Ciudat… Ba, chiar, s-au deshidratat într-un ritm alert, gen obraz de babă;
În al doilea rând: după ce i-am curăţat, am observat că locurile destinate înmuguririi erau albicioase, cu formă de cicatrice…Probabil că substanţa cu care sunt pulverizati protector peste coajă nu se mai numeşte pesticid, ci uraniu radioactiv;
În al treilea rând: după ce i-am tăiat, i-am spălat în zece ape, căci scoteau o spumă de parcă îi pudrasem în prealabil cu detergent;
Şi, finalul: în aceeaşi oală de ciorbă, după acelaşi timp de fierbere, plutesc acum cartofi dezintegraţi şi cartofi de consistenţa betonului armat.

Acum mă întreb, hămesită: dacă mănânc ciorba asta sănătoasă, îmi activez hepatita, sau îmi vindec urticaria?

Plec spre casă prea târziu, de două săptămâni, şi am o uşoară spre explozivă panică: dacă tudorel butoi a activat infractorii şi i-a legitimizat să atace, noaptea, femeile care circulă pe trotuar?

Ete ce mă frământă: E a doua oară când, mergând spre casă, fac acelaşi lucru…Prima dată era în faţa mea un tip, care (aşa mi s-a părut mie, de paranoică) s-a întors din drum când m-a văzut şi m-a acompaniat un timp.
Cu inima bătându-mi să spargă pieptul, m-am oprit şi l-am interpelat: Spuneţi-mi, vă rog, unde este piaţa muncii, sunt puţin confuză şi am senzaţia că este în direcţia opusă…
E bine, mergeţi în direcţia bună, îmi zice el, iar eu, ascultându-i vocea, îmi dau seama că omul nu reprezintă un pericol de viol.
Aseară, iar…Merg spre muncii şi în spatele meu, unu’ negru şi slab. Grăbesc pasul, îl grăbeşte şi el.
Şi mă întorc, înspăimântată de faptul că simt iminenţa loviturii în cap: Scuzaţi-mă, unde este piaţa muncii? (acum îmi vine să râd, atunci mi-era frică).
E drept în faţă, doamnă, şi eu iar mă liniştesc; omul nu are intenţii nesănătoase de tâlhărit. 

De aia zic: dacă, vreodată, circulaţi pe trotuar la ore târzii pe mihai bravu şi vă opreşte o tipă să vă întrebe unde este piaţa muncii, să ştiţi că eu sunt, şi vă interpelez pentru că mi se pare că arătaţi suspect, nu pentru că vă invit să-mi luaţi portofelul la violat.

Ca să fii medic îţi trebuie chemare. Har. Răbdare. Putere de concentrare. Îţi petreci ani buni studiind, iar restul anilor rămaşi, făcând practică şi studiind în continuare. E crâncen de solicitant să fii medic. …Dacă vrei să ajungi unul bun. Dacă ştii că poţi însemna ceva.
Medicii buni au în spate ani de jertfe personale. …Şi în faţă, la fel.

Există, însă, o categorie de doctori care termină şcoala şi se proptesc în cabinete, ca medici de familie.
Despre ei vorbesc eu acum, oţărâtă de un reportaj tv…

Pe vremea tinereţii mele, nu erau medici de familie, ci arondaţi.
M-a târât mama, într-o zi, la cabinet, exasperată de faptul că nu îmi treceau durerile, crâncene şi tăvălitoare, de abdomen.
Medicul se numea Butulescu.
– Are limbrici, doamnă, de aia o doare burta. Să îi daţi pastilele astea.
– Domnule doctor, copiii mei îşi petrec vacanţele de vară la bunici, aşa că, de fiecare dată când se întorc acasă, le fac deparazitarea. …Eu cred că fiica mea are apendicită.
– Ei, apendicită…Citiţi prea mult, doamnă.
– V-aş ruga, totuşi, să îmi daţi trimitere către un medic chirurg…Vă repet…
– Adică ştiţi dumneavoastră ce are, mai bine decât mine?? …N-am să uit cât oi trăi faţa de viezure turbat a doctorului Butulescu.

…Două zile mai târziu eram luată cu salvarea şi operată de urgenţă. Diagnostic: apendicită acută cu peritonită gangrenoasă.
Am stat o lună în spital, şi, în loc să mor, am deschis ochii…

Privind retrospectiv, am înţeles de ce noi, spre deosebire de alţi copii, nu ne îmbolnăveam major, cu tot tacâmul de zăcut la pat. Pentru că mama era informată. Ştia ce avem, ştia ce trebuie să facă. Era atentă la tot. Citea. Parcurgea prospectul medicamentului. O singură dată a greşit, şi anume la acea consultaţie a butulescului, întâlnire care a obligat-o să urmeze sfatul unui om pe care îl credea competent, dându-şi la o parte instinctul ei de mamă informată.

Informaţia înseamnă putere.

De atunci, am urmat aceeaşi cale. Dacă am fost bolnavă, l-am iscodit pe medic până în prăsele, am citit şi, mai târziu, am folosit internetul. Nu m-am culcat pe urechea că medicul ştie tot despre corpul tău pentru că înţelesesem de prea devreme, cu riscul pierderii vieţii, că pe lângă medicii de excepţie s-au înghesuit şi incompetenţii, şi cei care tratează boala, nu pacientul. …Atunci când ştiu despre ce boală e vorba.

Şi acum, după toată această introducere, ajung la chestiune.
Medicii de familie sunt, majoritar, oameni fără har, voinţă, determinare. Butuleşti care-ti distrug copilul de trei ani  administrându-i, la răceală, augmentin. Verze care au învăţat să scrie reţete dar n-au habar să citească un rezultat de analiză. Mici rebuturi, plictisite de studiu, aruncate într-un birou. Hârţogari.

Medicul de familie ar trebui să fie cel care detectează şi interpretează corect simptomele şi-ţi dă trimitere spre medicul specialist. Fără bâlbe şi să vedem-uri. 

Experienţa mea cu medicii de familie, agonică, la început, căci toţi par croiţi după acelaşi tipar, pune în valoare, de câţiva ani, minunata propoziţie cu două înţelesuri: merg să consult un medic.
Această experienţă se reduce, acum, la: “Doamna doctor, mă doare rău stomacul, nu e bila, nu e ficatul, nu e pancreasul. Aş vrea să-mi fac analize pentru helicobacter pylori, căci mă tem de o recidivă. Vă rog să-mi daţi, până atunci, o reţetă compensată pentru omez.”

Deci le-am pus cruce. Şi mă liniştisem cu gândul că mănâncă şi ei o pâine…

Dar azi, la televizor, iată minunea: Lată cât biroul din faţa ei (recomand verificarea tiroidei şi renunţarea la şpaga în dulciuri), o doctoriţă de familie spune aşa: În viitorul apropiat, cei care sunt înscrişi şi vor să apeleze la medicii de familie, vor plăti o taxă.

Aşadar, prima dată ne-au obligat să ne înscriem la un medic de familie. Care are salariu. Şi şpaga aferentă.
…Văzand că nu sesizăm organelor incompetenţa acestor rataţi, au făcut un pas înainte, şi de acum va trebui să plătim încă o dată serviciile lor de căcat. Care nu ne sunt de niciun serviciu, practic.

…Pentru că medicii de familie au ca scop unic însănătoşirea financiară a familiei lor.

Deci aşa…Vom plăti încă o taxă pe incompetenţă, cu resemnarea mioritică tradiţională -căreia medicina nu i-a găsit, încă, leacul.

Puiuţa asta, pe care am cunoscut-o de pe vremea când era un sâmbure şi mă privea cu ochii ei de căluţ, tremurând, la admitere, este îndrăgostită.
I-am urmărit evoluţia, fiindu-i alături, ca mama a doua, timp de vreo şase ani.
Am luat sâmburele ăsta mic, şi l-am pus într-o parcelă din sufletul meu. L-am stopit cu puf de emoţie, i-am pus beţişor când ar fi vrut să se aplece, i-am încurajat creşterea şi i-am arătat soarele, ca reper în viaţă.
I-am risipit umbrele şi acum, iată, lucrurile încep să fie minunate.
Este o actriţă de excepţie.
Acum se împlineşte şi ca femeie.

Râdem amândouă când ne amintim cum, acum câtva timp, m-am trezit hop cu ea în birou, conspirativă. Mi-a spus atunci aproape şoptind, aşezată şcolăriţă pe scaun, că un cineva, El, este îndrăgostit de ea.
Eu mă uitam în monitor, o ascultam şi o vedeam, foindu-se, cu coada ochiului. O cunosc atât de bine, încât ştiam ce urma să-mi zică: Nu ştiu ce să fac, Nona, dacă eu nu o să mă îndrăgostesc de el, că mi-e frică? Dacă el o să sufere?
M-am întors spre ea şi i-am zis: O să-l iubeşti de o să te caci pe tine, dacă el e aşa cum spui! Sunteţi pereche, v-aţi întânit!

A trecut puţin timp şi de atunci…vine pe la mine, aproape zilnic, şi îmi povesteşte cât este de fericită. Cât este de iubită. Cât de mult iubeşte. Aproape că tremură de frică pentru ceea ce are.
O simt că ar vrea să strige de bucurie, iar eu, cu ochii în lacrimi, nu pot spune decât asta, la infinit: Aşa trebuie să fie, puia lui mami, iubirea e simplă, nu e luptă cu incertitudini. Suntem taraţi şi când firescul năvăleşte peste noi, ni se pare paradox. Asta este întâlnirea. Aşa trebuie să fie relaţia. Fără războaie, fără întrebări. E simplu. Iubeşte şi comunică. Dacă ai nedumeriri, angoase, spune-i, nu le strânge în tine. Fă-l să râdă, râzi cu el.

E simplu. Lucrurile profunde sunt simple.

Este uşor amar, însă, că pe lângă zbaterea de iubire, există pitită, într-un loc ascuns, şi teama că ziua de mâine poate lua totul, dintr-o dată.

Secolul XXI. Încă ardem de emoţie, dar am ajuns să ne minunăm de firesc şi să îl credem paradoxal…