Jurnalul lui Manon.

“Dacă aş avea putere de bărbat, i-aş da un cap în gura aia spurcată. Scurt. Să îl amorţesc şi să aibă şedinţe la stomatolog vreo şase luni. Fără anestezie.”

Asta gândesc femeile, uneori, când au întâlniri de gradul trei cu mitocani sadea.

Ar da capete în gură, femeile. Sau şuturi în locul unde şade, palidă şi fleşcăită, masculinitatea reptilei.

Dar ele plâng. Amarnic. Şi când plâng, plâng atunci pentru toate. Îşi plâng morţii, pierduţii… (durerile ascunse îşi găsesc prilej de eşapare).  Morţii, pierduţii… Că şi stropirea cu noroi a demnităţii tot o pierdere este. De speranţă.
Lacrimile au gust amar iar beregata e strânsă de durere.

Şi ar vorbi, femeile. S-ar plânge şi ele cuiva.

Aşa şi eu. Să sun pe cineva… Să spun şi eu cuiva… Să mă descarc cumva…

Pe ăla nu-l pot suna, că e şi el supărat.
Pe ăla, nici atât, că îl doare pierderea lui.
Pe ăla, nu, că-l doare-n cur de mine.
Pe tata, nu, că e bolnav şi dacă-l întristez mă doare şi mai tare.
Iar mama… nu mai e…

…Aşa că îmi îndes lacrimile în nodul dureros din gât.

Iar data viitoare, o să-i ofer individului, cu generozitate, un sac plin cu  szidalom. …De fapt, n-o să-i ofer, ci o să-i returnez… căci îi aparţine…

CU TOATE-ACESTEA.
Mă întreb, retoric, pentru a milioana oară: masculii aceștia nu sunt născuţi din uter de FEMEIE?

http://www.out.ro/2011/01/curg-stresinile.html

Am șters acest articol. Pentru că am lovit.

Frustrările – atunci când cei dragi ție sunt jigniți de alții- te orbesc.

Și dai cu sete, uitând că rostul tău este să încurajezi binele.

Să ștergi lacrimi, nu să le provoci.

“Într-un oraș obscur de pe Terra, câțiva oameni suferinzi, cu grav handicap locomotor, paralizați, cu dizenterie cronică sau incontinență urinară, au avut parte de o minune în noaptea de Crăciun: Dumnezeu le-a redat sănătatea!”

Dragi prieteni,

Poza de mai sus NU reprezintă – așa cum orice creștin de bun simț ar dori să creadă –   o horă a bucuriei ca urmare a înfăpuirii unei minuni.

Nu. Nici vorbă.

Este vorba despre o nuntă organizată de extratereștri.
La ei acasă.
Pe Imbecilia. …O planetă obscură, în care civilizația a ajuns doar ca să aibă de unde fugi înapoi înspăimântată.

*
Ieri, azi, mâine, prin casele oamenilor ( sau în spitale) frați, surori, părinți, copii… au fost / sunt / vor fi bolnavi.
Imobilizați.
Îmbrăcați în pamperși.
Mai ales bătrânii neputincioși…
În casele acelea este tristețe…

Așa.

Iar
alții
fac
dintr-un
obiect
rușinos
care simbolizează suferința
prilej
de
glumă
proastă…

*
Bunul simț Greața mă obligă să transmit și eu, cu ocazia prilejului festiv, un cordial:

…Gutu-vă-n tag de planetari!

Omul care își îngăduie să trăiască un timp nelimitat cu coșmarul că nu poate face o alegere, căci este incapabil să opteze, îi iubește pe ceilalți în egală măsură de puțin.

Singura persoană căreia îi va rămâne pururi fidelă –  este aceea care îl spală în fiecare dimineață pe față și pe dinți.

Abia acum avusei revelația…

*

Mă târam, într-o seară, spre casă, cu G.
Pe jos nu se uscase ploaia noroită.
E, și-o luarăm noi pe scurtătoare. Evităm scurtătoarea, serile, căci pe o anumită stradă se hârjonește o hăituță de căței scăpați de prin curțile unora…

Lui G. îi e frică de câini, l-o fi traumatizat ceva in copilărie.

Deci o luarăm pe scurtătoare.

În față, pe străduța cu pricina, hăituța era prezentă la datorie.

De vreo două ori am băgat spaima în păluga asta de bărbat.
Într-o zi: Măh, îl vezi pe ăla lup? Ți-a pus gând rău. Te privește așa…cumva…
Altă dată (nemernica draqu): Mergi încet, nu face mișcări bruște, că te-nhață, ți-a simțit frica…
Iar lui G. îi bătea inima de se auzea în stradă, ca ceasul.
…Parcă-parcă, nu vreau să exagerez, dar parcă se și pitea puțin pe după mine.

Deci hăituța în față, ham ham și ham ham.

Eu, obosită frântă, cu energia jos, ce mai, s-o zic pe-a dreaptă, cucăiam așa, mergând.

Cucăiam eu, dar am observat că joaca patrupedelor e ușor altfel. Un cățel de talie nedefinită, semi-mijlociu și cu alură de maidan, se detașa de restul,  mătura cu coada pe jos și lătra în felul acela al bărbatului vinovat care sare cu gura ca să nu apuci să-l faci bețivu dracu’ unde-s banii?

Îi zic lui G.:
-Hoo-paa! Azi sunt agresivi.
El, cu inima bravă, strânsă purice:
-Nona, glumești?

Nona nu glumea.

Ca la un semn, câinii vin spre noi, lătrând. Trei sunt cățelandri, latră rotund ca să se dea mari, însă maidanezul mijlocan e matur. Și are chef de scandal.
Și ete-mă pe mine, calmă, vorbind cu toate sufletele de pe stradă. Și cu G. (că trebuia să îi explic ăștia sunt mici, nepericuloși, ăla, însa, are gânduri necurate, vrea să muște), dar și tratând cu infractorul patruped care lătra a clămpăneală pe lângă piciorul meu, Nu! Nu e voie să muști!

…N-a mușcat, pentru că l-am potolit în așa fel încât să nu-i știrbesc prestanța de șef (urâtule maidan ce ești!!!) plus că n-a avut anturajul de rigoare, ceilalți erau puiandri, nu-i corupsese golanul, încă…

G. îmi spune, când depășim adunarea:
– Ce stăpână ești pe tine!
– Nu-s stăpână, doar că mi-am dat seama care e situația. Când mai cresc ăia micii (adică de mâine), o dăm dracu de străduță, mergem acasă pe lungătoare.

*

…Dar să revin la oile noastre.
Abia acum avusei revelația…

Auzi, G.? Când eu eram cu potaia la picior, mi se pare mie sau tu fugisei pe trotuarul celălalt?

Am supărat-o ieri pe Andreea. Și a plâns de mi-a tăiat inima. Eu nu sunt un om rău.
Azi de dimineață m-am trezit cu amar pe suflet. Am sunat-o.
Andreea, te-am sunat pentru că mă simt ca un căcat ce sunt. Te rog să mă ierți pentru că te-am făcut să plângi.

*
M-a supărat un nene azi. Și am plâns, căci mi-a tăiat inima. Nu e un om rău.
Nu și-a cerut iertare, că el nu știe și nu poate.

Dar în timp ce plângeam amarnic, mi-am dat seama: Asta e pedeapsă pentru că a plâns ieri Andreea.

*
Un rom mic şi trezit de dimineaţă se prelinge semi-blazat prin intersecţie la Muncii. Este echipat cu două zdrenţe ude, pentru a şterge parbrizul şoferului, volens nolens.
În ochi îi mocneşte nervul de scăndăluş.

Blugii sunt infecţi. Geaca, cu dâre grave de slin.
Dar părul, ah, are şuviţe blonzite cu decolorant.

Iată un nou sens al expresiei estetica urâtului, cu trimitere instantanee la  un Baudelaire autohtonizat: Florile malului.

*
Pachetele mari de cafea ar trebui să fie mai ieftine decât cele mici. De aia le zic ăştia economice.
În supermarketul Safe Way (corect!), se încurcară vânzătoarele în promoţii.
Cafeaua Jacobs de 500 de grame costă 24 de lei, iar pachetul de 250 de grame – 9,4 lei.

Perfect! Cumpăr două pachete mici, ne-economice. Dau bani mai puţini, şi am aromă mai multă.
Safe Way, cafegiii vă salută cu respect. Maxim!

*

Prefer cafeaua. Fără rom.

Luai un virusel,  nu ştiu de unde. Şi mă fudulai prin şcoală, cu ochi febrili, Măh, io sunt bonan şi fornăit, nu vă pup, azi.

…Vedeţi? Nu există întâmplare pur şi simplu. Mă obseda, acum două zile, cuvântul cefalosporină.
Bietul meu creier mă atenţiona obsesiv că în organism mi s-a infiltrat un agent patogen invizibil, care se pregăteşte să incubeze, şi că duc lipsă de anticorpi.
Sistemul meu imunitar e făcut palancă la pământ, precum cânepa lui Creangă, iar singurul anticorp rămas treaz la datorie e bătrân, gras şi insolent. Mna…

*
Mi-a povestit cineva că are o prietenă actriţă care, deprimată, a ajuns la psiholog. Trist. Suntem gintă latină, noi ne consiliem între noi; dacă ajungi la psiholog – alt frustrat, şi ăla – e grav.
Bref: Psihologul i-a spus femeii că artiştii suferă de ceva ce n-am reţinut, că râdeam, fi-mi-ar râsul al dracului, mă rog, începe cu simptom histrio… nu ştiu cum.
Concluzia mea, de virusel fornăit, ar fi aceasta:
Unii nebuni primesc certificat medical, alţii, Diplomă de Licenţă.

*
De ieri mă bâzâie, obsedant, alta: clorhidrat de nafazolină (wtf?). …Deci e clar că nu am diploma aia de mai sus degeaba...

…Acum macin niscai gânduleţe subfebrile, că nu pot vorbi, îmi băgai sub limbă granulele de oscillococcinum:
Să pun clorhidratul într-o imagine, cum făcui ieri cu cefalosporina, sau, mai simplu, să mă sperii direct – că mă paşte o conjunctivită?

M-am trezit azi dimineaţă (adică la unu ziua, că dimineaţă m-am culcat) cu un cuvânt în cap: cefalosporină.

Normal. Creierul meu n-are de lucru. Problema e că mă obseda, cuvântul, ca o melodie de aia care ţi se agaţă de limbă şi pe care o fredonezi până când te paşte spitalul de nebuni.

Mi-am propus să aşez cefalosporina pe o imagine, ca să scap de ea.
Am găsit-o, instant.

Aşadarr….
În drumul spre Bucureşti, se blocase traficul.
În faţă, cât vedeai cu ochii, maşini ivite de nicăieri, stând cuminţi cu farurile în funduţul celor din faţă, în aşteptarea deblocării.
În spatele nostru, un SUV condus de o cefalosporină. Sub masca de fard se ghicea o galinacee tânără, în ochelarii obosiţi intuiam cum arată moşuleţul care-i plăteşte benzina iar în siliconul înfipt în trompa unsă cu gloss – părerea ei despre viaţă. …Întărită, această părere, de claxoanele isterice pe care ni le administra în portbagaj. Voia să decolăm cu toţii ca să rămână ea în …strada goală. …N-aveam cum.

Intenţia cefalosporinei – ca antibiotic semisintetic ce se află – era bună. Băga cu claxonul din dotare un heirup menit să stimuleze sistemul imunitar al bieţilor şoferi şi aşa traumatizaţi de aşteptare…

…Numai că nu luase în calcul un aspect: În maşina din faţă se aflau două peniciline forte: Maria şi Manon.

Din fericire, cefalosporina a luat mâna de pe claxon în timp util.
… Altminteri ar fi riscat o sensibilitate încrucişată la interacţiunea cu penicilinele, cu efecte adverse de tipul: viitoare reacţii alergice la claxon datorate fracturării degetului mijlociu şi tulburări digestive cauzate de ingerarea siliconului scurs din trompa spartă.

Mi-e frică de tine! – Mi s-a spus, sau am simțit cum pișcă nemărturisirea.

**

Mie mi-e frică de omul prost, care la parter e vid, iar la etaj se dă deștept.

Mi-e frică de oamenii dezaxați, sociopații, care par drăguți, culanți și buni, până când te spulberă – vomitând uri ancestrale.

Mi-e frică de slugarnicii, raisonnerii, servilii păturici care adună frustrări meschine și te înjunghie după ce te-mbrățișează.

Mi-e frică de bărbații care s-au născut pe planeta ACEEA – în care femeia tradițională e musai și scut, și penis și lopată de auto-ngropăciune.

Mi-e frică de toate râcâielile, tăieturile, tarele, cicatricile pe care le lasă specimenele de mai sus în semenii lor.

Dar cel mai mult mi-e frică de mine.
Pentru că mie-mi dau, eu insămi, socoteală, când o scrântesc; pe mine nu mă las să dorm, căci mă acopăr cu reproșuri când greșesc.De aceea încerc să nu rănesc, să nu lovesc, să rog frumos, să bandajez.  Cu mine mă întâlnesc, seara, la culcare, cu mine dorm în pat, mie îmi fac, dimineața, cafeaua.
De ceilalți mă pot feri, dar cu mine trăiesc.

**

Mi-e frică de tine! – Expresia tipică a celui care încearcă să mă înfiereze pentru a-și acoperi impostura.

– Știi ceva? Să-ți fie! Căci, din acest moment regretabil, și mie îmi este!