Jurnalul lui Manon.

Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…

…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.

Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea…

Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…

- Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
- Bună, Mircea, ce surpriză…
- Dormi?
- Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
- Dormi?
- Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
- Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
- Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
- Dă-l încoa.
- Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
- Dă-l. Deci ce lucrezi?
- Sunt director de Studio.
- Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
- Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
- Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
- Mama a murit, Mircea…
- Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
- Mircea? Câţi ani ai împlinit?
- Cinci cinci.
- Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
- Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
- Şi timp de două luni ce ai făcut?
- Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
- Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
- Eu aşa sunt…
- Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
- Dăă-te dracu!
- Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
- De drag, măă…
- A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
- Da… Ştiu…
- E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
- Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
- Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
- Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
- A, e bine. Şi? Tu?
- Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
- Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
- Nimic, acum.
- De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
- Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
- Aha. Bine.
- Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
- Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
- Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
- Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
- Nu, măă, sunt entuziast.
- Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
- Ei, bat pe mă-… pe mama.
- Eşti cam agresiv.
- A dat filosofia în tine, acum…
- Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
- Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
- Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
- Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!

**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.

**
- Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.
Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.

Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.

Auzim, de o viaţă, expresia  cui pe cui se scoate.

Personal, n-o folosesc, pentru că nu am reuşit niciodată să o vizualizez până la capăt.
Încercările mele imaginative sucombau prematur. Îmi închipuiam un cui bătut într-o scândură, care urma să fie scos de acolo cu ajutorul unui alt cui, pe principiul rangă.
Să mă explic, deşi nici eu nu înţeleg cum aş putea să exprim clar un gând incoerent: gămălia primului cui este poziţionată în aşa fel încât să-l tragă afară din scândură pe cel de-al doilea.

Bottom line: Nu avea sens imaginea, căci părea o chinuială inutilă – deci nu foloseam vorba de duh.

**

Ieri am înţeles. Cel de-al doilea cui este bătut peste primul…
…Imaginaţi-vă.

Da.
Cui pe cui se scoate, din scândură.

…Când scândura aia este, de fapt, inima ta, iar cuiele – doi oameni pe care îi iubeşti simultan, dezastrul este major.
Înlocuieşti o durere cu alta, mai mare, pentru a uita de prima.

**

G. zice: “Soo, you know what to do!”
Well, my friend… Actually… I don’t have a clue.

Îi spuneam unui prieten, acum vreo două luni:
- Măh, aș cam muri. Așa, senin, fără regrete. Dacă mă uit la trecut, zero, dacă privesc în viitor, negură.
El, înțelept, că de aia îl prețuiesc eu, mi-a zâmbit aprobator, și a răspuns:
- Neah. Ar fi prea simplu. Nu poți muri, așa, dintr-o dată, fără să te chinui. Se moare încet.

Eu cred că el are dreptate.

Azi sunt cuminte și chiulesc de la facultate. Nu pentru că n-am dormit azi noapte, ci pentru că nu mă prea pot mișca.
Stau în pat, acum, în poziția “L”.
De două zile am torticolis, și uitasem că durerea se extinde, până când îți blochează tot omoplatul.
Mi l-a blocat azi noapte, că îmi venea să și râd, aș fi vrut ca, din cauza durerii de stomac, să stau și eu chircită gen fetus, dar torticolisul, căruia i se spune în popor gât de lup, m-a obligat să încremenesc mumie, cu mâinile pe piept.

Mă gândeam, ăsta o fi chinul final, și pe urmă, puf!, mor și gata?

N-am murit, am înțepenit. Și asta, tot o moarte este. Sezonieră.

De câteva luni de zile, simt cum mă îmbolnăvesc progresiv de parcă cineva mi-ar face vrăji – dar eu cred numai în farmec. La singular.
Simt cum cad, în fiecare zi, bucăți din mine, și nu pot vorbi cu nimeni, căci mă cunosc, durerea mea spulberă echilibrul celor dragi.
Mai nou, nu mă pot răcori, așa cum făceam pe vremuri, nici cu jurnalul, căci aș lovi, ca la biliard, durerile voastre ascunse.
Voi îmi sunteți dragi, iar eu nu pot să scriu.

…Dar, mai presus de toate, l-am menajat pe el. Chiar dacă, așa, defectă și debilă, o dau în bară, uneori.

Mă doare stomacul pentru că nu pot să mă eliberez de întrebări, de lacrimi, de neînțelesuri, și tot amân, și tot amân, și tot scriu, zilnic, despre altceva…

Uite.
Azi noapte, așezată, așa, în poziția de mort, am ascultat ce își spuneau câinii de afară, până când a dat geana de lumină și au adormit, săracii.
Atunci am înțeles că suntem, cumva, frați de suferință.
Ei stau în lanț, eu sunt în colivie.

Dar eu, spre deosebire de ei, pot încerca, din nou, să mă eliberez.

X

Radu, te rog frumos să nu mai intri în jurnal.
De câte ori intri îmi creezi senzația falsă că o faci doar pentru a mă ține în brațe.
E falsă. …Din asta se moare încet.

Ai așezat-o la comentarii, nu pe mail. Așa că eu o mut aici.
E pentru mine.
Cea mai frumoasă poezie pe care mi-a scris-o cineva, vreodată.

Frumoasă. Și tăietură de lamă.

În țara unde plouă cu fluturi
tăcerea ascunde regretul,
ori că-l scrii, ori că-l fluieri,
nu-ți va ști nimeni secretul.

Ochii mari te opresc suspinând;
te aduni și te scuturi,
mulțumești și pleci prea curând
din țara unde plouă cu fluturi.

Sărumâna,
…

*
Așteaptă să mă vindec, și am să te caut.
O să-ți explic, deși deja ai înțeles.

*
Păstram un link, pentru cineva, dar ia-l tu și dă-l mai departe… –> Chiar dacă

*
Eu mai rămân puțin aici, jos, cu fruntea pe genunchi.

…Cufrunteapegenunchiipecarenuîimaiamdelaatâteatârâșuri.

Azi sunt doar fan.

Al fenomenului.

Fan.

Fan.

Fan.

DO YOU REMEMBER THE TIME…?

Mă arde, poezia asta. O pun aici, pentru că…”să nu uiți, Darie…”

Punctul comun
de George Ţărnea

Trec separat prin noi aceleași zile
Trec separat prin noi aceleași stări,

Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea iți plânge-n așteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capat chinului din el
Deși sărutul ne-a-nghețat pe gură
Și frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleași clipe
Trec separat prin noi aceleași legi
Iubirea noastră-i plină de risipe-
Rămane să-nțeleg și să-nțelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Și iată-ne constrânși la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.

Stimate domn,

Voiam să știi că îmi lipsești. Că te gândesc mereu, că tot amân momentul acestei scrisori de trei luni (s-au făcut, deja, trei luni?)
Avem distanță lungă, între noi, căci ai mutat o parte de Românie tocmai în America. Și ai dus acolo, la străini, prin simpla ta prezență, tot ce avem noi mai frumos și mai prețios.
…Deci te invidiam, un pic, pe timpuri, și-ți admiram curajul, pe tăcute.

Eu am rămas la fel, dar știi prea bine asta, căci mă citești.

Îmi amintesc mereu de conversațiile noastre, care mă ajutau să traversez decepții și angoase…
…Sunt… șase ani de atunci, care se împlinesc peste câteva zile… Dar nu mai am răbdare până mi-arată ceasul că-i ziua 24, pentru a-ți mulțumi că faci parte din viața mea.

***

Era o zi de iarnă, iar eu bântuiam prin parcul Cișmigiu, într-un costum ridicol de steluță, când te-am văzut, căci mă priveai cu luare aminte. Și am înțepenit.
Venisei acasă, lăsasei America departe, era în pragul sărbătorilor de iarnă… și ai dorit să mă cunoști, să pui o față prezenței feminine din eter. …M-am fâstâcit, dacă-ți aduci aminte, căci mă știai femeie și-ai întâlnit un fulguraș.
N-am să-ți uit privirea caldă și bună, de suflet lumină ce ești…Am bâiguit arăt ca dracu, sunt urâțică și tu mi-ai spus nuu, nu este adevărat, ești exact așa cum mi-am închipuit.
Și mi-ai dat, în prag de Crăciun, un cadou, cum altfel decât cel mai minunat? Iată, ți-am adus un dreamcatcher… Era făcut din pene albe, și l-am ținut, ani buni, deasupra patului, știam că mă va proteja, în nopțile prea lungi.

Ti-am promis, în acea seară, că ne vom întâlni, curând, la o cafea.
…Și-am dispărut definitiv, dezamăgindu-te, cu siguranță. Eram prea mică pentru a-ți spune că fug de toată lumea care mă iubește pentru că, proaspăt părăsită, nu voiam să dau tristețe în jur, cu iz de jale adâncă, sau ți-oi fi spus, razant, nu îmi mai amintesc…

Dar m-ai iertat, căci inimile bune iartă lesne, și mai veneai în parc, atunci când eram personaj, ca să mă vezi. Cam vreo trei ani, la rând.
Credeam că mooor, de bucurie, însă fugeam, mă copleșea rușinea, cum să zâmbesc și să îți spun cât ești de minunat atâta timp cât, invariabil, mă găseai tot în derivă, căci deriva-mi poartă numele?

Pe urmă nu te-am mai văzut.
(Să știi că astă iarnă am bântuit tot parcul, să te-ntâlnesc, eram un pinguin simpatic.)
Și să mai știi că imi lipsești, căci ești familie.

***

Am fost  atât de fericită când, de ziua mea, tu mi-ai trimis urările în mail! Și am fost și mai fericită când mi-ai spus: vreau șă știi că, pentru mine, ești unul din motivele principale pentru care m-aș întoarce în România, datorită spiritului tău și lipsei de miserupism.

Mi-e dor să mai vorbim.

Mi-e dor să scrii frumos, plin de sclipire.
Mi-e dor să admir ceea ce n-am mai întâlnit, de când te-am cunoscut, la niciun alt bărbat.

Așa că te provoc să poposești aici pentru a povesti, tu vezi ce oameni minunați adună, cerc, Jurnalul?
Nu ne lipsi de tine!

Și-n caz că, hâtru & spirtos cum ești, te faci că nu-nțelegi chemarea mea la taină, dă clic pe ce-i subliniat la început sau la final de scrisorică, și vei fi sigur că la tine mă refer.

Cu drag și sărutări pe frunte,
Manon.

P.S. …Te-aștept.

Sunt atât de romantică încât sentimentele copleșitoare se concretizează, uneori, în zâmbet tâmp.

Sunt atât de romantică încât, în momentul în care cineva îmi omoară fluturii de iubire, eu nu-i îngrop, ci le dau foc, în speranța că ei se vor reîntrupa din propria cenușă.

Sunt atât de romantică încât o excursie spre locuri necunoscute n-ar avea valoare decât dacă aș fi însoțită de bărbatul iubit, pentru ca eu să alerg în jurul lui ca un căluț și să îl bucur, cu inima plină de soare, ete, tati, piramidele!

Sunt atât de romantică încât, atunci când vine vorba de inefabila iubire, “concret” reprezintă doar transcrierea fonetică a unui cuvânt englezesc ce se traduce “beton”.

Sunt atât de romantică încât am pulsul accelerat numai la vederea unui cuplu care se îmbrățișează de față cu toată lumea, închis ermetic în suma de doi.

Sunt atât de romantică încât cred că iubirea ni se dă; ea vine de dincolo de noi și n-o putem ucide, căci căutăm perechea.

**
Undeva, în orașul ăsta întins dar mic cât o comună, antenele îmi detectează tristețe amarnică. Unui suflețel de fetiță, pui de-al meu, nu-i este bine, are inima răvășită.

Așa că o să uit, azi, cât sunt de romantică.

Ne vom întâlni și o să tac, și o să-ascult și n-o să sfătuiesc.
…Pentru ca ea să își găsească, singură, calea.

Îmi voi pune palma pe gură dar voi ține ascuns, la spate, colacul de salvare.
Sper să nu-l folosesc…
…Căci, de romantică ce sunt, proiectez uneori lumină spre sentimente rătăcite care nu-mi aparțin.

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.