Azi am citit ASTA.
Şi aş vrea să mai spun ceva. Se numeşte StatCounter. E invizibil, în jurnalul lui Manon.
Archive for the ‘Codul lui Manon’ Category
Am trăit-o cu toții. Relația aia imposibilă, în care vedem cum ies scântei din sentimentele inflamate, cu lupte epuizante în care câștigă, șifonat, ba unul, ba altul, și cu despărțiri dese, căci războiul este pierdut, lamentabil, din start.
Cu întoarceri piruetă pentru a plonja într-o nouă spirală a dezastrului.
Știm, instinctiv, că nu e bine, simțim că urmează și mai răul.
Și persităm să sperăm, deși, în aceste cazuri, speranța devine viciu.
De ce?
De ce se întâmplă?
De ce lăsăm să ni se-ntâmple?
Pentru că.
↓
Se întâlnesc, uneori, doi oameni, care poartă în ei, la aceeași intensitate, preamultul de durere și nevoia de iubire.
Duc fiecare, în spate, un gheb al fostei relații care le-a distrus sistemul de coordonare, motiv pentru care sunt încă în genunchi, adunând cu grijă tremurată bucățile de inimă frântă.
În ochi li se citește nesiguranța, frica, groaza de tot ceea ce ar putea să însemne o nouă relație.
Au o nevoie adâncă, mistuitoare, flămândă, să primească, să ofere, au nevoie de transfer.
Au nevoie să se încarce, să se sprijine.
Instinctul lor de conservare este pe avarie, nu mai au ochi, să vadă, și antene – să detecteze faptul că celălalt e doar o altă persoană în nevoie, nu THE ONE-ul.
De asta intrăm ca boii în relația distructivă.
Cei doi oameni care s-au întâlnit pentru că simt la fel de mult nu au nevoie unul de altul, ci, fiecare, de altcineva.
Poposim, ca fluturii, ÎN câte un suflet ce plutește în derivă, exact ca al nostru.
…Și interpretăm coliziunea ca pe o contopire.
♥
Când inima ți-e sufocată de nevoie, în ce ungher al sufletului plin de frici găsești curajul de a spune: “Stop! Not again!” ???
- !UN …Nu mai vreau.
Nu mai duc.
Nu vreau să explic abisuri egocentrice.
Nu pot scana creiere modificate chimic.
Nu pot să îți dau speranță, căci te viciezi.
Nu vreau să-ți șterg lacrimile, căci te încarci.
Nu vreau să te ridic, căci fugi spre pierzanie.
Nu vreau să-mi pui întrebări care sunt adresate altcuiva.
Nu vreau să dau răspunsuri care sunt așteptate din altă parte.
Nu vreau să te liniștesc, căci îți vei apleca spinarea ca să scuipi pe demnitate.
Nu vreau să te ajut să renunți la tine pentru a-l trezi pe el, un suflet mort.
Pauză.
- Te doare?
- Da.
- Cât?
- Tot.
Pauză.
- Bine. Spune-mi. De la capăt. Promiți că de data asta înțelegi?
- NU!
Zilele trecute, un om genial, care mă fascinează de fiecare dată când deschide gura, mi-a povestit:
- Ieri am văzut un fluture aşezat pe asfalt. Am pus talpa deasupra lui, la o oarecare distanţă, iar el şi-a strâns aripile.
- L-ai omorât?
- Nu. Voiam, doar, să văd ce face un fluture când are o talpă deasupra. Şi-a strâns aripile, aşa că, de sus, se vedea doar o liniuţă. Dacă priveai dintr-o parte, vedeai aripa. …Am zâmbit şi am mers mai departe.
Din instinct de conservare, fluturele se făcuse liniuţă, pentru a scăpa de ameninţarea umbrei unei tălpi.
**
Cât de diferiţi suntem noi, bărbaţii şi femeile…
Eu, ca exemplu de fetiţă, dacă vedeam fluturele, mă întrebam de ce nu zboară, e pe moarte? Şi cred că aş fi luat o foaie de hârtie, i-aş fi strecurat-o sub trupşor şi l-aş fi mutat departe de tălpile care l-ar fi putut călca, neatente.
Interesant, mai meditam eu, cum merge specia hominizilor, înainte, cu bărbaţii – pionieri cercetători, iar femeile, empatice…
Pe urmă m-a lovit direct în creştetul capului, un gând… Am recunoscut fluturele. Şi felul în care se face el liniuţă, atunci când se întâlneşte cu umbra fiinţei mele de eter.
De ieri, îmi arunc, cu sarcasm, replici mentale, gen: Huh, madam, găsişi motivul să fii, iar, depresibilă…
…Aşa, şi?
Mai grav decât asta e faptul că eu reprezint o sumă de calităţi – cu rezultat ZERO realizări. Traiectul vieţii mele de până acum creionează un drum amprentat de tălpi. Care nu duce nicăieri. Şi pe care poposesc, sporadic, fluturi străini.
Recunoaşteţi Jurnalul, acum?
Play
Listen & Watch
Take your time
Then
Rewind
And…
…Well…
Consider this:
*
That’s me, in the corner.
Știți poezia Luceafărul?
Aia e situația.
Ce aleg?
Habar n-am, încă.
Sunt sfâșiată în două ele ale aceluiași eu.
***
Comments are closed.
Just gonna stand there and watch me burn.
That’s alright.
Concediul ăsta m-a obosit teribil.
Nu pot să dorm noaptea. De căldură. Afară e beznă ca-n nucă, iar în interiorul ființei mele e zi și soare dogoritor.
Când văd pe geam prima rază de lumină, îmi zic cu teamă, ca să nu supăr nebuna, hai, mami, cucă nani.
Cuminte, bat pernuța, a somnel, și mă răsfir în patul enorm, ca o stea de mare.
După care încep să mă întorc pe toate părțile, viermișor (l-ați văzut pe Sid, în Ice Age?)…
…Fază la care mă apucă nervii și mă admonestez în gând, culcă-te, că vor crede vecinii că faci sex!
Cred că în curând o să-mi trag și o palmă.
…Păi, nu? Când eram mică, ascultam, de frica bătăii.
Acum, mare fiind, numai de bătaie ascult.
…De bătaia inimii. 
***
Uite, pentru voi, un drag: Tudor
De când am scos jurnalul pe net, m-au abordat mulți oameni care nu m-au văzut niciodată.
Ei nu-mi cunosc prezența fizică; nu știu cum zâmbesc eu când am ochii în lacrimi, cum ironizez eu când iubesc, cum îmbrățișez când alin dureri.
Ei, bine, unii dintre aceștia, sub pretextul comunicării și acoperindu-mă obsesiv cu frăgezeli gen doamne, cum scrii și ce persoană minunată ești, n-au încetat o clipă să caute pretexte pentru a-și dovedi că, de fapt, eu sunt un om infect… numărându-mi vorbele… insultându-mă… ignorându-mă…
Le sugerez să ia un elastic în mână și să tra-a-agă de el până când se rupe.
Apoi să îl înjure pentru că ciupește.
…Dar să facă acest lucru departe de jurnalul meu.
***
Căci
Mâna în șold, căci joci pe gleznă, manon…
Aurica on August 6, 2010 in Codul lui Manon, Gafe 39 Comments »Bună ziua, sunt Aurica.
Lui Manon i-a ieșit o migrenă la cap, în partea cu tâmpla, și cât se ține ea cu mâna de acolo scriu eu azi ca să-i fac în ciudă.
Unu.
Menționez de la începutul locului că protestez.
În această familie care s-a facut când s-a facut ea, este un singur scriitor care are acte publicate, iar obligarea mea la anumite perversiuni gen scrie tu ceva, spuse cu subînțelesul acela ascuns, m-au făcut să mă întreb de ce unii oameni perforează cuvinte la adresa femeilor nevinovate? Ca sa le cadă acestor în plasă?
Doi.
Nu consider că este necesar ca atunci când mă uit așa să mi se aplice capete în gură cu STOP pe frunte drept pedeapsă, când eu imi vedeam liniștită de treabă, poate să confirme și domnul inculpat, nu deschid nici eu gura, de ieri, decât la comandă… Că mi-e frică, am o listă cam atât de mare, cu ixuri, pe care mi-a dat-o Manon, a rupt-o de aici s-o lipesc de frigider cu magnet, ca să ma exprim numai când e cazul și să nu mă umilească mister Haid când nu e în zonă doctor Gekil că eu nu-l sufăr pe ambii (iete, cântă și bufnița afară, doamne ferească).
Trei și închid.
Eu nu pot să scriu decât dacă văd eu ce mă siderează și mă lasă mută, sau la comandă – cu temă, da? Atenție, cu temă.
Mă gandesc și pun jos ce îmi iese din gură, dar mă lași, frate, să diger, nu hop țop….
Și patru, că așa m-am învățat de la Manon, să mă întind de obicei în paranteze, că m-a ferit de ele dumnezeu la picioare, am niște glezne… scuzați, revin la obiect, ia să rog eu cititorii să lege între ele câteva propoziții în care să găsim logic urmatoarele cuvinte: spasm, veveriță, mușchii, paradox și, scuzați expresia, tare.
Da’ să vă zică cineva hai, acum, pe loc, că io țin ceasul cu ochii pe secunde…
Păi? Se poate? Am și eu un amărât de suflet, da-l-aș de pomană, atâta bătaie de joc, tot ce fac nu-i bine?
P.S. Ce dracu’?
Revin. Pff… Binee… Ceva tare a doborât-o la pământ pe veveriță. Iar mușchii, ce paradox, nu au amortizat nimic. Un spasm și a fost gata.
Faceți voi de-alelante, dacă vă dă mâna.
*********
©Bianca
E un paradox cum o veverita zburatoare a avut un spasm, a cazut din zborul ei ca Superman, dar era tare curajoasa si in ultimul moment muschii ei au devenit ca ai lui Johnny Bravo si a reusit sa se salveze de caderea in hau.
**
©Manon
(…) Se leagă cu lanțuri de femeia virtuală și, trist că n-o poate atinge, dă pe gât sticla cu absint.
E atat de TARE, incat SPASMUL policarului, semn de iminentă crampă a scriitorului, trece neobservat.
Aproape instantaneu, MUȘCHII feței paralizează iar fruntea e inundată de broboane reci.
…Nu apucă decât să aștearnă pe hartie
.“…VEVERIȚA”,
și să gândească fulgerator titlul:
.…“PARADOX”.
**
© deșteapta
E tare paradox să afli că veverița are mușchi și poate doar un amarât de spasm o poate arunca din copacul unde își ține liniștită proviziile de alune adunate cu sudoarea cozii!!!!
**
© Geo
Se răsuci cu ajutorul scaunului de bar, cu fața spre spre noi, spre orchestră și, cu mușchii feței lăsați, ridică deasupra capului degetul arătător al mâinii drepte, dirijind imaginar.
După al doilea spasm al diafragmei, spuse tuturor cu voce tare, sacadată:
Inima? -Veveriță zglobie cu rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște,-ce paradox!
Se răsuci în poziția inițială și sorbi ultima picătură de scotch din pahar. Era mai mult decât îndrăgostit…
