update de status

Manon on May 7, 2014 in Oglinda

M-a sunat cineva din Anglia, că de ce nu mai scriu?

Păi de ce nu mai scrie un om ca mine care, de regulă, se descarcă scriind?

Mi-am impus să ascund în adânc.
Pentru că tipologiile de loaze infecte-bipede sunt aceleaşi. Am scris despre ele, over and over again. – Primul cititor pe care nu vreau să-l plictisesc sunt eu-

Pentru că mirarea, stupoarea, indignarea şi dezamăgirea, trăite, în ultimul an, pe repeat, m-au dezarmat de cuvinte. M-au pus sub duş rece pentru a mă curăţa de exaltări. M-au dezbrăcat de patos. M-au pironit în convenţii. Mi-au extras bucuria de a trăi. Mi-au lipit pe ochi plasturi inscripţionaţi cu X. Mi-au îndesat în gură trei câlţi şi cinci cuvinte complezente. Mi-au repetat, cu volum maxim, în ureche, la infinit, afară e nor.

Pentru că ăia pe care i-am crescut frumos, i-am îndreptat când erau aplecaţi şi le-am arătat lumina, au trădat, s-au vândut, că aşa e, de fapt, bine, iar asta m-a rupt în două, în nouă, în şapte milioane de nouăşnouă.

Pentru că vortexul energetic negativ despre care avertizez de doi ani e aici.
Imprimat adânc în sistemele noastre.
Afişat în pupile sub formă de umbră tristă.
M-a prins şi pe mine. N-am avut de ce să mă agăţ. Sau de cine. Am fost, de prea mult timp, depozit pentru depresiile, lăturile şi demonii altora. Ca să rămâna, ei, goi. Nu te poţi sprijini pe gol. Te poţi scufunda bine merci in el.

Pentru că m-am compromis:
Zâmbesc, deşi i-aş da un pumn în dinţi.
Fac pacturi de neagresiune cu ne-oamenii, în loc să-i las să-mpută locul, iar eu să plec, în puşca mea, departe.
…Pentru că editez acum şi scriu puşca deşi iniţial scrisesem pula.

Mi-am cenzurat simţirea. Mi-am îngrădit sentimentele. M-am izolat de toţi. Sunt singură.

M-am lăsat dezintegrată căci n-am mai ştiut-putut-sperat.
Înainte, ieşeam. Dansam. Muzica, treptat, s-a transformat în bubuială pe care o poţi asculta doar dacă bei. Sau tragi un joint. Sau sugi un praf. Ca să te dai fericit.
N-am vrut să mă dau fericită, aşa că n-am mai ieşit, cu preţul ăsta. N-am mai dansat.

Înainte, comunicam, cu toţii, pe viu. Apoi pe forumuri, apoi pe mess, apoi pe skype…
…Acum nu mai comunicăm, facem update de status pe facebook.
Toate tipologiile de imbecili, de care ne-am ferit o viaţă-ntreagă, ne sunt în listă, alături de prieteni. Mai mulţi decât prietenii.

Dăm uşor accept.
Tropăim pe tastatură, apăsăm like-uri, perfizi, şi hrănim comunitatea (co-mu-ni-taa-tea??) cu noutăţi bombă.
Ce mâncăm.
Poză cu vestala galinacee întinsă în câmpul de rapiţă.
Când ni se cacă vecinul.
Câte-o muie, din senin, în general.
Haştaguri, că le pun alţii şi sunt în trend, ce-or fi alea, who the fuck cares.
Check-in-uri din mc donalds, feeling hungry.
Mesaje motivaţionale scrise de suflete distruse ne-trecute prin şcoala generală.
Cruci pioase şi sudalme birjăreşti, all inclusive.
Heirupuri inutile, partizanate politice, analfabetism, fanfaronadă, poke-uri şi unfriend-uri.
“Dacă-ţi iubeşti mama, dă like şi share”. Mai dă-te-n morţii mă-tii de idiot, dacă nu dau share, n-o iubesc?
Nah. E mai adânc de-atât.
Toţi suntem, acum, în virtual. Eroi. Nişte Tarzani care se bat cu pumnu-n piept şi urlă preistoric ca s-adune celelalte animale.
E comod.

E alienarea totală, inodoră, incoloră. O inhalezi, devii dependent pe nesimţite, mori încet şi sigur dar nedureros, ieftin, nu plăteşti decât netul, cu coaiele ego-ului umflate că poţi pune la profil cea mai fotoşopată poză de acum zece ani. Poate te-o şi fute cineva, în proces. …Virtual.
Când ne întâlnim pe viu, suntem speriaţi, bieţi umanoizi storşi de viaţă, cu coatele sufletului roase de frecarea zilnică pe mouse.

Na, c-am scris.

Cu consideraţie, Manon.

…Care Manon, prietene din Anglia?

****************************************

P.S. Muie, Ponta!

Leave a Reply