“draga nona,imi pare rau ca nu mai scrii…citeam din cand in cand acest jurnal si era adevarat..de multe ori trist, poate cinic alteori(mai putine),autoironic sau zeflemitor la adresa falsului din macabrul circ al realitatii(ce frumos m-am exprimat)..duios de multe ori,plin de entuziasm,pentru bucuriile altora (multe) si pentru cele personale(ceva mai putine)..il citeam pentru ca avea verb si te recunosteam …te vad in aceasta fotografie, stilata,frumoasa,distinsa si putin distanta:) ….nu te distanta de tine, nu te lasa in urma, cei din jur au frumusetea pe care parti din noi insine,o regasesc in ei…scoate din tine forta care nu ti-a lipsit niciodata, schimba ceva major, atarna-ti o bucurie mare pe inima si revino aici,tropaind,sufland in pumnni si frecand mainile, ca un copil,incantat,dupa ce a facut un om de zapada !!! ………….. vazandu-te scriind, as avea speranta ca ai chef sa vezi,sa satirizezi,sa bestelesti,sa te induiosezi, sa plangi si sa razi..si ar fi bine”
N-am suflu, pentru a-l așterne aici.
N-am, încă.
Fără suflu, literele sunt doar puncte negre spațiu puncte negre punct, iar poveștile – insipide, incolore.
Va mulțumesc pentru gânduri. Le primesc, fie ele scrise, sau nu, și simt emoție.
Am reînceput să simt.
I’ll be back.
No așa! Dacă știam eu că un email din ăsta motivațional te va face să te apuci din nou de scris, nu trimiteam unul?
Ma gandesc deseori cu drag la tine, sa stii. 🙂 Si nu uit niciodata sa trec pe aici. Dar recunosc ce scrii despre suflu… stiu adevarul din spatele a ceea ce ai afirmat acum. Inteleg. >:D<
In sfarsit!!!De cand asteptam sa revii…Doar ca pe mine nu ma prea intereseaza poza.
Eu te astept pentru cand vei fi pregatita
Cand simti, simti…Asta e esenta…