Nu m-a prins în pasa aia bună.
Nu mai am pase bune.
M-au cam dărâmat, recunosc, văzduhiştii care îţi fac complimente pe principiul directă de dreapta.
Şi fitiliştii, care mă silesc să tai comunicarea, e inutilă. Ce să construiesc? Catedrala mânuirii neantului?
Nu m-a prins în pasa aia bună.
Dar îmi e dragă, şi o doare, şi are nevoie să vorbim.
O ascult.
– Uite, Nona, ce mi-a făcut aia…
– Maamăă…
– Da. M-a privit în ochi şi m-a insultat subtil. Şi mai eram cu o prietenă la discuţii, atunci, a asistat şi ea…
– Te-a jignit. Grav. Cum ai reacţionat?
– N-am zis nimic. Am parat, trecând demnă peste moment.
– Bine.
– Ah. …Dar prietena mea mi-a zis, după aia, n-ai parat nimic, se vedea pe faţa ta că te-a distrus.
– Auzi, puiule? Să-ţi zic ceva…
– Zi-mi, că-mi vine să mor.
– Aia care te-a jignit… Ştii? E lumea plină de căcat. Şi mai stropeşte. ÎNSĂ. Eu am o problemă cu “prietena” ta. Voluptatea cu care “binevoitorii” te otrăvesc – în momentele în care sunt obligaţi de legea nescrisă a prieteniei să te susţină – ţine tot de caca. Pe tine te-a destabilizat, nu atât insulta ăleia, cât faptul că “prietena” a punctat momentul căderii.
– Ştii ceva? Ai dreptate.
– Ştii ceva? Te cunosc. POŢI trece peste.
– Mulţumesc. Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.
Nu m-a prins în pasa aia bună. Aş fi vrut să plâng puţin.
Dar era ea prea supărată.
Aşa că i-am suflat ultimul meu strop de energie.
Şi dintr-o dată, mi-a spus te iubesc.
Nu ştia cât sunt de jos, dar prin spusul reflex al acelui te iubesc – declaraţia simplă a sufletelor-familie, mi-a întors energia, întreit.
Ştiţi cum e.
Nu mai ai pase. Im aduce aminte de un banc. Cica un lup dadea tircoale la o stina. La un moment dat s-a oprit. De ce? Pai pentru ca nu mai avea tircoale. Intrebare. De ce e musai sa ai pase? Nu ai putea sa nu iti PESE? Hai zimbeste. E vara si trebuie sa ne bucuram de ea. Sa iti iei pantaloni scurti, cu bretele, freza-n vint si stelutzele-n….ochi.