Zâmbeam.
Azi am venit pe jos, la ceas târziu de noapte, de la școală. Ce cald și ce frumos era afară…
Ajunsesem pe la Piața Muncii și zâmbeam. De aia.
O țineam pe Maria la ureche, că avem minute multe și pe nimeni cu care să le consumăm.
O țineam pe Maria la ureche, pentru a fi surdă la ticăiala inimii nostalgice.
Am îmbătrânit cu un an și două luni.
Independența e ca un bolovan greu pe care femeia îl împinge spre vârful muntelui.
Ajunsă acolo, epuizată și golită de sentimente, se așază pe piatră și fredonează copilăresc, agitând un steguleț alb, Să fie paace în lume.
După care îi face vânt bolovanului în abis.
Și aleargă după el.
Să-l urce.
Cum să nu zâmbești?
De atunci citesc eu Jurnalul 🙂
alte vremuri…
Pai chiar asa..cum sa nu zambesti?Te hup!(hug+pup) 😛