” e o discrepanta intre dura ce apare din scrierile tale si dragostea neconditionata oferita de la inceput celor carora le simti privirea”
Nu e nicio discrepanță.
Pentru cititorii mei cei de la 50 de pagini încoace, care, sensibili și romantici, refuză deliberat să înțeleagă sensul motto-ului parafrază “Eu, când vreau să fluier, scriu”, să mă explic:
Fluier cu litere.
A pagubă, uneori.
A admirație, alteori.
Însăăă, majoritaaar, a (auto)ironie + sarcasm as in huoo!
Nu-s o zână bună cu baghetă magică și cu polen pe aripioare, ci o femeie care consumă dulciuri rar, că i se face rău.
Sare.
Piper.
Nu maica teresa, nu obrăjor înghițitor de palme jesuscristic.
Trag numai înspre cer cu fluturi colorați.
Îi iubesc pe oameni de mă doare inima, însă nu mă comport peltea, ci scânteie.
Înjur.
Comprim cuvântul pușcă în patru litere.
Și sunt băiat de băiat, când limba obraznicului îi dezvelește fundul gândirii.
*
Exemplul edificator de azi:
Vasile e pompier, și stă la poartă, ca să ardă gazul.
Pe mine mă încearcă o gripă, cred, căci și din cauza asta am ochii febrili, deci, manon, marș acasă la pastile, jurnal, facebook și la nani în pilotă.
Cobor din birou, și trec pe la poartă.
Remarc razant că Vasile a avut o întâlnire de gradul trei cu Bachus – pe care precis că l-a băgat sub masă – căci Vasile provine dintr-un loc în care bărbații beau de-și sting demnitatea definitiv la 40 de ani.
– La revedere, o seară bună, dragilor!, fornăi eu nazal portăresei și lui Vasile, și mă zgribulesc în hanoracul portocaliu.
În loc de salut sau de respectuosul “…Și dumneavoastră”, cu care mă întâmpină când nu a eșuat pe damigeană, Vasile latră mocnit-agresiv, evitând să mă privească în ochi:
– Aaa… Ce-i, BĂĂ, ai portocaliuu pe tine? Ai votat cu Boc?
Mă opresc.
Mă întorc.
Stau.
Aștept până când pupilele mele sfredelitoare au contact direct cu globii oculari cei injectați ai turmentatului, și răspund:
– Vasile, ești mangă. Mucles!
*
Mâine, când o să fie viu, o să-i spun te pup, Vasile.
Nicio discrepanță.
