Archive for December, 2010


Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, iată: Acum trei zile am scris un articol despre nenea sconcsu’.

Nenea sconcsu’ miroase îngrozitor. Nu se spală, nu-și schimbă hainele. Este un dezastru olfactiv care amenință violent ficații celor din jur, deci, prin extensie, și pacea mondială locală.

Individul zace, de obicei, ca mulți bugetari, în cutia lui cu materiale electrice; el ii zice birou, eu, latrină.
Cand, doamne ferește, avem nevoie de el și intră în sala de repetiții, scaunele de pluș se fac, din roșii, violet, iar neoanele pâlpâie a cutremur.
Tot ceea ce e viu în preajmă, nu, nu cade lat, ci se sprijină agonic de pereții care, din negri, devin moi.

Am cerut ajutor cititorilor pentru a găsi o formulă prin care să îi pot spune omului să se spele, ca să scăpăm, noi, de iminentul icter, iar el, de stigmatul paria.
Am făcut haz de necaz la comentarii – cititorii fiind, ca de obicei, minunați, dar trebuie să mărturisesc: l-am evitat strategic pe hoituleț. 🙁

Azi.
Vine la mine recuziterul. Cu o mină gravă.
Nona… Să știi că am vorbit azi cu… știi tu cine… E supărat. Mi-a zis că știe că ai spus despre el că nu se spală.
– Așa.
– Mi-a mai zis că și în ziua aia, când domnul rector a bătut apropouri, a înțeles că se referea la el…
– Așa.
– E supărat. El zice că miroase urât pentru că e bolnav
.
Dragule… Am două întrebări. Prima se referă la puloverul acela: de câte zile îl poartă?
– …Îl poartă de multă vreme…
– Vezi? Sursă de miasme. A doua întrebare: AZI MIROSEA URÂT?
– Absolut deloc.
– Așa. Voiai să-mi spui ceva?
– Nu.

**
Mulțumesc celor care au comentat la partea întâi a articolului. Vă iubesc.

Deci mă place un tip.
Da, și eu mă mir. Căci m-am obișnuit să sper că sunt iubită din umbră, ca să nu mă pleoștesc de nesperanță.
Are 40 de ani, tipul, zice că mă știe de pe la Studioul Casandra. Eu nu-l știu.
Dar îmi pare cunoscut.

Întrebările lacăt: Dacă e divorțat, de ce l-a lăsat aia? Dacă e singur, de ce dracu nu l-a luat nimeni?

Trecem cu vederea întrebările, să ne axăm pe analiză. E drăguț. Are lumină în ochi, când mă vede…
O lumină familială și familiară.

Ne-am întâlnit, azi, prin școală, când eu plecam, veselă ca un cățel și gălăgioasă ca un pițigoi, la Ikea, să-mi cumpăr mobilă pentru birou (înghesui, aici, în paranteză, o pupătură maaare pe frunte de sponsor).
Așa. Deci ne-am întâlnit întâmplător, tipul, cu mine. El, în ochi cu lumina de drag, eu, cu bucurie de excursie.
– Vii cu mine la Ikea, să-mi iau mobilă?
– Nu pot, aș veni, dar am curs de master cu domnul X.
– Spune-i domnului X ca îl pupă Nona, și o să te lase.

…M-a sunat prea târziu, ca să-mi spună că a fost învoit, eram deja în mașină, cu Irinuka și cu nea Tudoran, și ne bucuram teribil, cu ochii pe listuțe.
Cred că am menționat, ușor obsesiv, colegilor de cursă, faptul că tipul mă place și că hmm…ce-ar fi, să fie? Să mi se întâmple o relație…
…Mai ales că-mi pare așa… ca și cum l-aș cunoaște de-o viață.

Când ne-am întors în școală, încărcați ca moș crăciun, tipul a venit să ne ajute. La cărat. La despachetat. La montat.

Lumina din ochi era acolo. De data asta, însă, omul și vorbea. Știți cum e la clacă, povestim, râdem, ne arătăm.

*

Manon este defectă. Ea vede lucruri care sunt ascunse, deși n-ar vrea să le vadă.

Știți? Lumina aia, din ochii tipului… Apoi felul lui de a fi… Acel ceva nedefinit care m-a ținut în alertă de la prima vedere, căci părea cunoscut dar nu știam de unde?

Vreți amănunte? Nu vă plictisesc cu ele.
Să zicem, doar, așa: Deși are studii superioare, acest tip îmi amintește de… Titel, șoferul de camion cu suflet mare și glume de picior de scaun.

Iar din secunda în care am realizat ce îmi părea cunoscut la el, am fost ca un cuțitaș de unt.
Nu l-am tăiat, doar l-am întins pe ironie.

Ghici ce? Nici n-a simțit.

Apoi am fugit aici, în jurnal, să-mi confirm ceea ce bănuiesc de aproape doi ani:
Manon, o să rămâi singură pe veci!

Trec anii, nu ştiu cum… Oamenii oameni rămân în suflet.
Şi ei mie. Şi eu, lor.
De asta merită să trăieşti.
Pun aici scrisoarea aceasta, dovada certă a faptului că timpul nu separă, ci decantează.

Sunt absolut copleşită. Nu atât de mesaj, cât de energia bună pe care o transmite. Sunt absolut copleşită.

Nona draga,
Acum cateva minute am simtit la telefon un ton grav, dar vocea mi-a patruns la sufletzel.
Zilele trecute povesteam cu patos in fata a catorva persoane despre fenomenul (a se citi “fenomenala”) Nona, care a tinut in viata o firma plina de programatori, unul mai capricios decat altul.

Draga mea, mi-e tare dor de acele vremuri. Chiar daca erau presarate cu unele lucruri rele, acele vremuri aveau un ingredient pe care n-am mai avut ocazia sa-l gust: era ceva dulce-acrisor si de indata ce puneai limba pe el il simteai pana in suflet. Era dialogul (verbal sau nonverbal) pe care il purtam noi doi.
Sa stii ca iti sunt recunoscator pentru multe dintre lucrurile pe care ulterior le-am aplicat. Atitudine, limbaj, decenta… cam tot din ceea ce inseamna carcasa unui om. De exemplu, de fiecare data cand zabovesc pe un text sau pe o prezentare imi aduc aminte de perioada in care stateai cu mine si gaseam formula cea mai cu impact. Ufff…

Si cu toate astea a fost ceva care ne-a tinut mult timp departe unul de altul, la fel cum niciodata nu a fost ceva care sa ne fi apropiat prea tare. …Si nu ma refer la nimic carnal.
…In fine… nu vreau sa deschid butoiul cu melancolie. …L-am fasait putin si deja se simte miros de statut…

Te rog ia aceste randuri ca pe niste picaturi de lacrimi dintr-un jurnal inexistent.
Te pup, cu drag,
Bogdan.

Deci omul pute.

Spuneți-mi și mie de cât timp nu ați mai întâlnit pe cineva… care să pută îngrozitor… Parcă s-au rărit sconcșii, de câțiva ani încoace…

Această ființă… E ceva… infernal…
Când individul intră în sala enormă, infestează aerul – care devine brusc materie pestilentă. Hainele alea sunt infecte. Corpul, nespălat din timpuri care depășesc trei săptămâni.

E și obraznic (firește!). Cu obrăznicia am rezolvat-o. L-am băgat în ședință, am respirat cu economie și i-am explicat că el se află în pontajul meu punct, nu eu într-al lui.

Dar pute. În așa hal încât aș porni alarma de incendiu ca să îmi focalizez simțurile în altă direcție.

Trăiesc un paradox maxim, în care o să vă recunoașteți și voi: ni se întâmplă, în viață, să fim noi rușinați, în locul altora. Să ne fie jenă să le spunem adevăruri, pentru că, tot nouă, ne este teamă să nu rănim

AȘADAR…Mi-e absolut imposibil să deschid gura și să îi spun infectului să se spele.

Sunt absolut depășită de situație… Ce să-i spun? Cum? Cum să formulez?

*

Late edit:
Comentariile sunt, evident, hohotitoare…

Vă adorez!

1. film cu fata nebuna si verde. Fata nebună și verde mi-este prietenă. Nu mai face filmele alea, dar le poți revedea. O găsești în lista mea de prieteni, aici, în jurnal. Alice. 😉

2. turnul babel. Da. Oamenii, de vreo câteva luni, caută obsesiv, pe net, Turnul Babel.
Mă întreb: Îl caută ca să se refugieze în el?

3. sex futai la penisiunea ursul. Deci da. Am înțeles că primele două cuvinte reprezintă etape diferite ale aceleiași acțiuni de copulare.
Însă am o problemă cu penisiunea ursul… E un bordel sau un apropo legat de niscai dimensiuni?

4. consolă ridendo. Consolă… ridendo… O fi, nu știu. Dar dacă tot veniși la mine în jurnal m-aș risca să îți propun alternative ieftine: gaz ilariant ai încercat? Gâdilatul în talpă? …Privitul în jur?

5. vreau sa cumpar noni. Iii… Ce drăguț… De cumpărat e simplu, mai greu e să ai grijă de ei. Sunt zburdalnici și gălăgioși. Fornăie uneori, noaptea, și vorbesc în somn. O să te îngrași, căci nu te scot la plimbare, se dau pe parchet cu piciorușele – ca pe ghețuș, și le ajunge atâta distracție.
Uneori se lasă tăcere grea în casă, și o să te sperii, o să crezi că sunt bolnăviori. Nu sunt, le hibernează, periodic, suflețelul. Vor atenție, să-i vezi când se bucură… huh…sunt taaare obositori…
E complicat.
Eu zic să îți cumperi, mai bine, un cățel. E adevărat, costă mai mult, însă îl poți ignora lejer când vii acasă, și poți să te faci că nu observi când își strecoară căpșorul sub mâna ta, ca să-l mângâi. Dar partea cea mai bună e că nu vei știi niciodată ce gândește când are coada între picioare.

Dear Shane,

Please help me, I need to understand someone’s behavioral profile.

File number: 90036891

Subject name: sad אוֹנֵן

.

Follow the Instructions bellow:

1. Select Sentences.
2. Copy and
3. Paste:

“Fucking with your mind!”,
It feels good to be bad!”,
“Don’t want to get old and pathetic.”,
“You blew my mind, now blow me…”

4. Analyze sentences.
5. Diagnose and send me the results.
6. Erase sentences and empty the Recycle Bin
(make it look like an accident, the poor dude is already doomed).
7. Burn this letter.

Thank you.
F.G.

______________________

Dear F.G.,
It’s done.

This fellow has the U.I.T. values as his top three attitudes.
The Utilitarian value shows a passion for getting results and making money.
The Individualistic is a desire for power and control – one who is a natural leader and is driven to succeed.
The Theoretical is a passion for learning and gaining knowledge for the sake of knowledge.

But unfortunately the poor man suffers from mental progeria syndrome… Furthermore, his heart is completely shattered
He was born old and pathetic.

Conclusion: the subject is nearly perfect, as a human being.

Please ask this sad person: Does being screwed up emotionally excuse being a jerk?

Greetings.
Shane.

ego dat pe mute

on December 11, 2010 in Sub lupă 9 Comments »

Ieri, cineva a avut o ieșire necontrolată. Mi-a dat câțiva pumni verbali direct în figură. Umilința a fost dublă, căci era și prietena mea de față.
Total interzisă de iureșul la care a asistat, aceasta mi-a spus, după ce persoana s-a îndepărtat:
Ceea ce mă șochează – nu este izbucnirea persoanei, căci nu o cunosc, ci totala ta lipsă de reacție!!!
– Este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Dacă a făcut asta, cu mine, înseamnă că a fost încărcată de altceva, și a izbucnit involuntar. Mi s-a întâmplat și mie, iar sentimentul de vină – după ce răbufnești pe un om nevinovat și îi fuți ziua – te macină cumplit.
– Da… Dar o să i-o dai…
Da. Probabil că o să am o discuție lămuritoare. Sau o s-o tratez cu indiferență. …În funcție de ce stare voi avea atunci când ne vom întâlni.

*
Azi, acea persoană m-a căutat pentru a-și cere scuze și pentru a-mi explica ceea ce eu deja intuisem.
I-am mulțumit pentru că nu a lăsat lucrurile așa. Totul s-a șters cu buretele, și ne-am îmbrățișat cu dragul dintotdeauna.

*
Uneori oamenii dragi ne servesc perdafuri – nu pentru a ne umili, ci pentru a se sprijini pe noi.
În clipele alea, Ego-ul tău trebuie să fie dat pe mute.

de exemplu

on December 11, 2010 in Gafe 13 Comments »

Ajung la trecerea de pietoni. Este aprinsă culoarea roșie. Așteptarea va dura o veșnicie, căci acest semafor este puțin retard.

N-am timp. Mă uit în stânga. Nu se vede nicio mașină. …Deci traversez pe roșu până la mijlocul străzii.

…Mă opresc și îl văd. În dreapta mea. Un copil de șapte ani, care mă urmase și pe care nu-l observasem.

Șocată, și de exemplul prost pe care l-am dat, și de faptul că cel mic era expus în mijlocul străzii, îi spun:
– Maaami, nu trebuia să vii după mine, eu am greșit… Trebuie să traversezi doar pe VERDE, da?

Mă privește ca și cum aș fi nebună, nu zice nimic.

Semaforul s-a blocat pe roșu.

Mă uit în dreapta, nicio mașină. Ridic piciorul să fac un pas… și încremenesc pe loc.
Aștept până când se face verde, mă uit la puști și îi zic: HAI!

*
Când vrei să încalci reguli, privește  în toate părțile, să te asiguri că nu te urmează nimeni.

bruiaj

on December 10, 2010 in Ridendo 5 Comments »

Aseară am avut o mică sesiune IT, conform tradiției pe care tot noi am inaugurat-o.

Participanții, clasici. Vechea gardă: moi, G. și deparazitatu’.

Fiecare privea în propriul monitor.

Eu mă chinuiam să scriu un articol despre vânător.

…N-am reușit.

Deoarece anumite persoane din incintă m-au bruiat, de-ale dracului, în mod constant.

Nu dau amănunte, că plictisesc cititorii.

Dau imagini.

Mențiune, ca să știți care suntem:
Ăla grasu’ e G.
Aia care urlă și bruiază întâlnirea e deparazitatu‘;
Iar persoana decentă din mijloc, cea care încearcă să mențină un ritm echilibrat sunt, evident, eu.

Poftim, na!

P.S.
Îmi cer scuze față de vânător.
O să-i răspund data viitoare, când în film vor apărea și strugurii, lângă vulpe.

P.S.2
Pentru cei care îndrăgesc trio-ul nostru, iată ce se va întâmpla în seara asta: Noapte albă 😉

eu stau jos.

on December 8, 2010 in Oglinda 17 Comments »

Am venit spre casă, azi, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

l-am primit de la injinerul cel drăguț.

Ieri mi-a adus parchetul pentru birou, și a nimerit cireș. Eu voiam de fag.
Am făcut un scăndăluș teribil, în curtea școlii, beștelindu-l (deși nu-l cunoșteam pe om).
Menționez că la momentul iureșului, când l-am certat rău pe inji – aveam vârsta de trei ani.
Am folosit expresii dure: Deci, cheliuță, nu te pot suferi; Da io voiam de fag, urâțelule și Dacă nu mi-l pui mâine pe tot, și mă ții cu biroul vraiște trei zile, o să te sechestrez și o să te strig de față cu toată lumea “Burtică”!

Deci azi veneam spre casă, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

Am intrat în magazin să-mi cumpăr țigări. Vânzătoarei i s-a tăiat respirația, văzând florile:
Doamneee… cât sunt de frumoasee!!!!
I le-am pus în brațe.
Ia-le tu.
A amuțit, surprinsă și fericită.
Când să ies din magazin, i-am spus, severă, căci deja mă cunoaște:
Dacă îți rupe ăla picioarele că vii acasă cu flori scumpe, să nu-mi ceri bani de ghips!
– Nuu… o să se bucure…

…Iar ochii ei sclipeau ca beculețele din pomul de iarnă…
A, da, pomul de iarnă… e decembrie…

Sunt împietrită.
Am, lângă mine, câțiva dragi care nu sunt bine. Unii au semnal de avarie, alții au luat în plin catastrofe.
Câțiva așteaptă ca eu să îi sprijin în demersul de a pune viața la podea, ca să-i dea în gură, cu sete.
E pentru prima dată când, văzând prin ce trec oamenii dragi din jurul meu, îmi doresc din suflet ca inamicul să aibă o față, să fie materie. M-aș bate cu el până la epuizare.
Dar.
Nu pot să ajut.
Sunt inutilă.
Funcționez la nivelul zero – instinct de conservare.
E decembrie, mi-am criogenizat sentimentele și așteptările, iar inima îmi hibernează forțat.
Lacrimile îmi sunt țurțuri înfipți în suflet.
Empatia mi-e ca un burete stors, și-mi folosesc doar logica.
Dau sfaturi cu voce de dispecer, având ochii larg închiși.

*

…Deci am ajuns acasă purtând în brațe locul gol al unui buchet mare de trandafiri vișinii.