Jurnalul lui Manon.

Lupta
…N-aţi auzit de Butoi. Tudorel Butoi. I-au spus Tudorel, în speranţa că va rămâne slab şi că nu-l vor tachina cu butoi-gogoloi, la şcoală, copiii. Inutil.
Convins că trebuie să lupte cu povara unui nume hilar, Tudorel, un frustrat, s-a făcut psiholog, căci la şcoala de artişti la care mergem noi- ceilalţi frustraţi, nu se putea înscrie, acolo îţi trebuie talent, nu toceală.
Astfel, Destinul, care preconiza o viaţă  înghesuită în decepţii, a fost înfrânt de o patalama fără valoare. …Dar capacitatea de comunicare cu semenii, a lui Tudorel, era zero. Aşa că i-a dat încă o palmă Destinului potrivnic: s-a făcut criminalist, căci morţii nu au replici acide.

Zborul
Orbit de satisfacţia că a ajuns la momentul în care nimeni nu mai are curaj să facă mişto de nume, căci posesorul a lucrat în poliţie, Tudorel s-a gândit că ar fi bine să îşi satisfacă şi dorinţa mai veche, de a fi vedetă. Acum nu mai are temeri. E bătrân şi, mai presus, are ceva de spus. 
Astfel îmbărbătat, iese în faţa camerei şi explică doct, arcuindu-şi glasul cum a văzut el că face Al Pacino, cum că majoritatea femeilor agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare … şi-au provocat agresorii; mare parte din victime sunt nişte piţipoance şi femei cu caracter de „leliţă balcanică”; femeile ar trebuie să fie atente pe unde umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna după aia la poliţie c-au fost violate…
După care este străbătut de un fior al plăcerii, care-i aduce aminte de orele petrecute în hambarul copilăriei, când  plângea şi se mângâia până la epuizare.
Da,Tudorel ştie acum că nu există Destin sau accident, ci doar ce-ţi faci tu cu mâna ta!

Impactul
…Şi după ce termină de vorbit, pentru prima dată în viaţă Tudorel psihologu’ are un mic şoc: nu ştie să interpreteze liniştea din jurul lui, însă are speranţa că această linişte este dată de admiraţia celor care îl ascultă.
Informaţia transmisă în eter este captată instantaneu de toţi destinatarii.
…Femeile încremenesc şi uită mâncarea pe foc, care se face scrum.
Iar infractorii jubilează, căci iată, un psiholog le dă dreptate. Aşa simt şi ei, ca şi Tudorel: victima e vinovată!

Prăbuşirea
Tudorel a sfârşit de transmis mesajul. E transpirat şi pe cale să se retragă la domiciliu, vesel, ba, chiar, aude cu vocea minţii un sunet de fanfară militară.
În secunda imediat următoare, eterul se umple de milioanele de gânduri ale mamelor, soţiilor, bunicilor, agresatelor, violatelor, tâlhăritelor…
Iar Destinul, activat, îşi pune delicat aripile în jurul lui Tudorel şi-i dă brânci în prăpastia nimicniciei.

Votul
Mii de glasuri îi dau vot de blam lui Tudorel pentru simplul fapt că,  în ciuda tuturor frământărilor sale sufleteşti, a rămas acelaşi butoi gol, fără o doagă.
Toată viaţa Tudorel a fugit de ironia celorlalţi şi nu a înţeles, chiar dacă a învăţat mecanic sute de tratate de psihologie, că este o diferenţă majoră, atunci când te exprimi, între “majoritatea/marea parte a femeilor agresate ” şi “unele femei agresate”.
…Fapt care l-a pus faţă în fată, la bătrâneţe, cu destinul implacabil.

Victima Butoi
Tudorel Butoi a devenit victima articolului meu pamfletar. A trebuit să-l sodomizez pentru că a umblat pe căi neluminate în timp ce eu stăteam la pândă, căci cu asta mă ocup. Conform propriei teorii, vina îi aparţine, exclusiv.

Mesaj în sticlă
Dacă eşti FEMEIE şi nu “leliţă balcanică”, apără-te de agresor şi dă-i un click aici:
http://www.facebook.com/group.php?gid=336504756853&ref=mf

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.