(Eu, de vorbă cu mine)

Sunt la faza la care vorbesc precum scriam odată: sparkly.

Pe vremuri, când simțeam că am creierul amorțit (că nu pot scrie, aci, autoinsultându-mă, “îndobitocit”), citeam. Mult, cu sete, cu poftă.  După cam două săptămâni, îmi învia verbul, dădeam jos acoladele, făceam jonglerii cu punctele de suspensie, nivelam pauzele prăfoase (o exista cuvântul ăsta?) și dădeam bice semnelor de exclamare ca să scriu, repede, ce am de spus, printre litere, în jurnal.

E. Citesc, de șase luni, cu foamea dintotdeauna, pe care am întins-o, ca untul pe pâine, pe o disperare de sorginte necunoscută. Și tot de atunci mă aștept, la pândă, cu barometrul îngrijorării bătând spre avarie, luptând corp la corp cu gândul pervers: “Distruso, ai îmbătrânit, ești gata. Nu te mai învie nici cititul”.

Dar iată că, de câteva zile, hohotul de râs al unei frățioare care mă știe de pe vremea în care mă citea, m-a pus pe gânduri.

Vorbesc precum scriam odată.

Acum aștept faza “next”.

Vezi titlul.

Dacă-ți simți sufletul bolnav și greu și plin de ne-nțelesuri:

Acoperă-l cu palmele, așa cum viitoarea mamă-și protejează pruncul nenăscut.

Lasă-i demnitatea de a agoniza precum viețuitoarele sălbatice, care, simțind sfârșitul, se retrag într-un adânc de pădure, departe de ochi iscoditori.

Nu-l atârna, ca pe o pisică moartă, de gardul vecinului vinovat de otrăvire involuntară.

N-am mai scris de o eternitate.

Le-am strâns, pe toate, bune, rele, și le-am asfixiat în beci, cu gând să le pierd.

Salut, jurnalul meu cel prăfuit, de două zile îmi retrăiesc viața pictată în paginile tale.

Și, doamne, ce poveste spui tu / scriam eu, aici…

Salut, jurnalul meu.

Te citesc ca pe o carte scrisa (bine!) de altcineva.

Aici e locul potrivit.

-”Îmi place cum ai scris despre sinceritatea în relaţiile de orice fel. Te admir, Nona.
- N-am mai scris de multă vreme. Am obosit.
- Tu ai scris, sigur. E stilul tău.” (şi-mi dă articolul, într-un notepad)

Well. L-am citit dintr-o suflare, ca atunci când scriam eu, cu pasiune, şi mă citeam la infinit, ca să-mi treacă durerea.

A doua zi, văd articolul distribuit pe Facebook. I-am dat share, şi-am mulţumit, în gând, autorului, pentru cuvintele lui care corespund gândurilor mele.

Aşadar, hai să faceţi un exerciţiu de sinceritate. Cu voi.

Las link-ul aici, şi vă rog să citiţi cu mintea deschisă.

relaţii esentiale

1. Eu n-am sărit în sus de bucurie când l-au condamnat pe Voiculescu.
Nu m-a inundat niciun tsunami de fericire.
N-am executat niciun dans al extazului cu pălăria aruncată spre ceruri.

Am zis doar E bine, punând punct, nu semnul exclamării.

Aveam motiv.
Iată-l: Acum aproape trei ani, mi-am donat televizorul. Din cauza infecţiei virale răspândite de trustul Voiculescu.
Din cauza infecţiei virale care căpătase proporţii îngrijorătoare.
Nu voiam să mi se declanşeze şi mie butonul ăla ascuns prin care se eliberează ura viscerală, ura cu orice preţ, prin injurii, invective şi insulte puse pe repeat la adresa oamenilor din jur, care au la bază lovituri dureroase, nevindecabile, direct sub centură: chiorul ăla, grasul ăla, handicapatul ăla, eşti băs, ce-ar fi să faci tu un cancer?.
Mi-am donat televizorul, n-am mai fost conectată la ură, deci n-am avut nici motive pentru a simţi vreun extaz fals la vestea arestării.
E bine că a fost arestat.

2. Am încercat, tot atunci, să-i avertizez pe cei apropiaţi că Mircea Badea nu mai e demult un simpatic cu discurs haios, ci un pericol care varsă dejecţii programat, setat, deja – din modulul modus operandi în modus vivendi – pe răspândirea şi inocularea sistematică a abjecţiei.
Am încercat, m-am oprit şi m-am izolat. Otrava se răspândea fulgerător, iar eu eram catalogată, evident, cum altfel, decat băsistă.

“Plimbarea libertăţii”, cu sloganurile “dreptate pentru Voiculescu” şi “libertatea cuvântului pentru Antene” m-a lăsat mută. Nu uimită, nu surprinsă, doar mută.
E insultată justiţia, e călcat în picioare, iarăşi, codul deontologic al presei, e tras în ţeapă bunul simţ.

Apoi, un grup de artişti formulează o replică inteligentă.
Se face un pamflet şi e difuzat.
Un grup de artişti. Îi cunosc. Actori talentaţi. Cu voci superbe.
Şi iadul se declanşează asupra lor. Iadul, prin Gura Iadului chiar el.

Deci până aici am putut să suport.

3. Titlul pe care l-am pus e incomplet.
jurnaliştilor care se leagă ABIA ACUM de mircea badea, un sincer: “hai sictir!”
.
.
.

Auzi tu, Şagunel?

Ştii ce e comic, atât de comic încât îmi vine să sar în jos, cât mai adânc, de bucurie?
Mi-adusei aminte cum mi-ai zis tu, la doi ani după ce mă cunoscusei, că sunt gagică bine. M-ai remarcat. După doi ani. Aşa făceai mereu, te-apuca, din senin, să arunci peste oameni cu plase de lumină, ca să te umpli de zâmbete. Mai ştii cât am râs, atunci?
Acuma plâng.

Dar când mi-ai trimis sms-ul ăla genial, cu : “Nona, când un om intră în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească de la tine” – mai ştii cât m-am bucurat, ca un copil?
Acuma plâng.

Şi bă, băga-mi-aş picioarele în ea de viaţă, ţi-aduci aminte cum am plâns , într-o seară, amândoi, ca doi imbecili patetici, când io ţi-am spus că, atunci când o să mor, să te ocupi să-mi pună, la parter, în şcoală, panou de ăla de doliu, cu poza mea, aşa cum se pune când crapă vreun profesor, şi te-am pus să îmi promiţi că, pe lângă lumânări, aşezi acolo şi un ursuleţ de pluş? Mai ştii? Şi-am dat în plâns, amândoi, că ne era milă de mine, şi-apoi mi-ai zis, politicos, “făh dă-te dreq, nu te las io să mori, dă-l dracu de panou”, mai ştii, Şagunel?

E.

Azi.

Am pus panou, jos, în şcoală. Panou negru, de doliu. L-am cărat singură, de la etaj, jos, pe scări, şi l-am montat, la parter.
Şi-am pus şi poză.
Şi măsuţa aia mică neagră.
Şi două lumânări, pe ea.
Şi şcoala e pustie, doar hohotele mele de plâns se auzeau pe acolo, când aprindeam lumânările, şi când îmi tremura mâna pe poza aia.

Sunt ruptă.
Ruptă, băă!!!

Şi n-am bani de flori. Sau de ursuleţ de pluş, să pun acolo.

N-am apucat să îţi mai spun că te iubesc.
Da’ când prinsei poza cu bolduri, lăsai acolo şi inima mea, să hohotească ea lângă lumânări.

Eu trebuia să mor, aşa e datul vieţii.
Nu tu.

Nu tu.

Știți? De fiecare dată când simt nevoia să scriu în jurnal și scriu, căci mă apasă pe suflet cuvintele ne-spuse, se-ntâmplă ceva. Vin oameni aici. Ca și cum literele mele înșiruite tăcut pe o coală albă care nu există, prind viață (scuzați șablonul de exprimare, dar n-am metafore la indemână) și zboară la adrese fixe.

Pun aici un mesaj primit ieri, în semn de respect- empatică, la rândul meu- față de ceea ce simte Alex, în suflet, acum.

Să fii bine, Alex. O să fii bine.

p.s. (M-ai rupt, la faza cu bufonul)

Îți mulțumesc pentru că mi-ai scris.

**********

“Incredibil, Nona…. Ne-am cunoscut cu ani in urma, in UNATC si nu ne-am vazut de secole… Acum sunt prea departe de orice si nu stiu cum si in ce fel am (re)picat pe blogul tau, dupa ceva ani… Blog pe care cu secole in urma il citeam constant… Dau click pe “Cicatricea” (caci rimeaza foarte bine cu ce simt eu acum) si citesc despre…Bambi.

Durerea e mare caci ieri…parintii mei l-au eutanasiat pe Fluffy, batranul nostru catel…Nu ma doare moartea lui, ma impac bine cu “moartea” in general, absentele imi guverneaza viata, accept deci moartea desi nu o inteleg… Insa nu pot accepta moartea in chinuri. Si el, biet suflet patruped, a paralizat in urma cu cateva zile, blocaj renal, urina cu sange, dureri, urlete… A fost eutanasiat ieri, 8 mai. Ziua de nastere a celui pe care il consideram cel mai bun prieten, soulmate, whatthefuckever. Celmaibunprieten care in urma cu 1 an si ceva mi-a distrus universul, visele, sperantele…mi-a ruinat Citadela. Fluffy e mort si el e viu. Si interoghez conceptul de celmaibunprieten… Si te citesc tocmai ACUM, dupa ani. Si nu stiu ce sa spun. Decat ca iti multumesc.
Si ca acum ceva ani te priveam fara sa stii si-mi spuneam : « Fiinta asta ar fi un bufon absolut cutremurator in Lear-ul lui Shakespeare… » Dar stii cum spune Blaga : « Paduri ce ar putea sa fie si niciodata nu vor fi… »
Cu drag, de departe,
Alex.”

M-a sunat cineva din Anglia, că de ce nu mai scriu?

Păi de ce nu mai scrie un om ca mine care, de regulă, se descarcă scriind?

Mi-am impus să ascund în adânc.
Pentru că tipologiile de loaze infecte-bipede sunt aceleaşi. Am scris despre ele, over and over again. – Primul cititor pe care nu vreau să-l plictisesc sunt eu-

Pentru că mirarea, stupoarea, indignarea şi dezamăgirea, trăite, în ultimul an, pe repeat, m-au dezarmat de cuvinte. M-au pus sub duş rece pentru a mă curăţa de exaltări. M-au dezbrăcat de patos. M-au pironit în convenţii. Mi-au extras bucuria de a trăi. Mi-au lipit pe ochi plasturi inscripţionaţi cu X. Mi-au îndesat în gură trei câlţi şi cinci cuvinte complezente. Mi-au repetat, cu volum maxim, în ureche, la infinit, afară e nor.

Pentru că ăia pe care i-am crescut frumos, i-am îndreptat când erau aplecaţi şi le-am arătat lumina, au trădat, s-au vândut, că aşa e, de fapt, bine, iar asta m-a rupt în două, în nouă, în şapte milioane de nouăşnouă.

Pentru că vortexul energetic negativ despre care avertizez de doi ani e aici.
Imprimat adânc în sistemele noastre.
Afişat în pupile sub formă de umbră tristă.
M-a prins şi pe mine. N-am avut de ce să mă agăţ. Sau de cine. Am fost, de prea mult timp, depozit pentru depresiile, lăturile şi demonii altora. Ca să rămâna, ei, goi. Nu te poţi sprijini pe gol. Te poţi scufunda bine merci in el.

Pentru că m-am compromis:
Zâmbesc, deşi i-aş da un pumn în dinţi.
Fac pacturi de neagresiune cu ne-oamenii, în loc să-i las să-mpută locul, iar eu să plec, în puşca mea, departe.
…Pentru că editez acum şi scriu puşca deşi iniţial scrisesem pula.

Mi-am cenzurat simţirea. Mi-am îngrădit sentimentele. M-am izolat de toţi. Sunt singură.

M-am lăsat dezintegrată căci n-am mai ştiut-putut-sperat.
Înainte, ieşeam. Dansam. Muzica, treptat, s-a transformat în bubuială pe care o poţi asculta doar dacă bei. Sau tragi un joint. Sau sugi un praf. Ca să te dai fericit.
N-am vrut să mă dau fericită, aşa că n-am mai ieşit, cu preţul ăsta. N-am mai dansat.

Înainte, comunicam, cu toţii, pe viu. Apoi pe forumuri, apoi pe mess, apoi pe skype…
…Acum nu mai comunicăm, facem update de status pe facebook.
Toate tipologiile de imbecili, de care ne-am ferit o viaţă-ntreagă, ne sunt în listă, alături de prieteni. Mai mulţi decât prietenii.

Dăm uşor accept.
Tropăim pe tastatură, apăsăm like-uri, perfizi, şi hrănim comunitatea (co-mu-ni-taa-tea??) cu noutăţi bombă.
Ce mâncăm.
Poză cu vestala galinacee întinsă în câmpul de rapiţă.
Când ni se cacă vecinul.
Câte-o muie, din senin, în general.
Haştaguri, că le pun alţii şi sunt în trend, ce-or fi alea, who the fuck cares.
Check-in-uri din mc donalds, feeling hungry.
Mesaje motivaţionale scrise de suflete distruse ne-trecute prin şcoala generală.
Cruci pioase şi sudalme birjăreşti, all inclusive.
Heirupuri inutile, partizanate politice, analfabetism, fanfaronadă, poke-uri şi unfriend-uri.
“Dacă-ţi iubeşti mama, dă like şi share”. Mai dă-te-n morţii mă-tii de idiot, dacă nu dau share, n-o iubesc?
Nah. E mai adânc de-atât.
Toţi suntem, acum, în virtual. Eroi. Nişte Tarzani care se bat cu pumnu-n piept şi urlă preistoric ca s-adune celelalte animale.
E comod.

E alienarea totală, inodoră, incoloră. O inhalezi, devii dependent pe nesimţite, mori încet şi sigur dar nedureros, ieftin, nu plăteşti decât netul, cu coaiele ego-ului umflate că poţi pune la profil cea mai fotoşopată poză de acum zece ani. Poate te-o şi fute cineva, în proces. …Virtual.
Când ne întâlnim pe viu, suntem speriaţi, bieţi umanoizi storşi de viaţă, cu coatele sufletului roase de frecarea zilnică pe mouse.

Na, c-am scris.

Cu consideraţie, Manon.

…Care Manon, prietene din Anglia?

****************************************

P.S. Muie, Ponta!

Face it

Manon on May 5, 2014 in Oglinda | No Comments »

Măh. E plin facebook-ul de poze scrise adânc.
Asta, însă, mi-a captat atenția.
M-a aruncat într-un tunel al timpului.
Acum 20 de ani, într-o zi sau seară, într-un nu știu care anotimp, plângeam. Cu plânsul ăla greu, care te sufocă, plângeam amarnic, cu suspine, deasupra chiuvetei, și mă spălam cu apă rece pe față, să sting fierbințeala obrajilor. Am ridicat capul și m-am văzut în oglindă.
Eram oribilă și desfigurată. Privirea, ochii, fața, totul era rătăcit, congestionat, disperat.

Mila de mine mi-a săgetat plexul, dureros, ca o înjunghiere.

“Nu vreau să mai arăt, vreodată, așa, nu vreau să îmi mai fie, vreodată, atât de rău încât să arăt atât de jalnic!”, mi-am promis, atunci.

…20 de ani mai târziu? Schimbarea?

1. …Încă îmi e mai milă de alții decât de mine…

2. Plâng departe de oglinzi.

Demnitatea este un pilon. Integrat structural în ființa mea.

Nu e sul de hârtie igienică.

Dacă insiști să te ștergi la fund cu ea, nu te văicări că ești tras în țeapă.