Jurnalul lui Manon.

Persoana care a dat căutare pe google cu blog de escortă a aterizat în jurnalul meu.
Şi a rămas aici. Îl citeşte pagină cu pagină. Zilnic.

Aş vrea să o avertizez că acest lucru este periculos.
1. Dacă este bărbat, ar putea să-şi creeze senzaţia că sunt o femeie minunată, când, de fapt, sunt, lucru recent demonstrat, worthless.
2. Dacă nu este bărbat, s-ar putea să priceapă că o femeie nu trebuie să scrie istorie cu vaginul, ci cu sufletul.

Deci persoana se va dezamăgi, în ambele cazuri.

Îi recomand insistent ieşirea din jurnal, intrarea în baruri şi agăţarea ad hoc a disponibililor.

Primesc mesaj privat pe forumul UNATC.

Subiect: probe/zile
Corpul mesajului:
1prima proba de prezentare a repertoriului si cea de testare a calitatilor ritmice si muzicale se sustin in aceeasi zi?
2 atelierele de lucru se intind pe mai multe zile, sau sunt toate in aceeasi zi?

Ahh…
Îmi crește tensiunea.

Reformulează-ți, te rog, mesajul, începând cu salutul de politețe, și pe urmă mai vedem. Oamenii nu sunt slugi pe plantație, de regulă.

..Oftez inutil, ete, viitoarea artistă, și dau send.

Mă declar vegetariană. …Tocmai am mușcat dintr-un ceva ce n-a avut părinți care să-i predea lecția elementară: Bună ziua + Mulțumesc.

*
Comunicare. E nevoie de două guri vorbitoare, dar, mai ales, de patru urechi ascultătoare.
Ești exploziv și spectaculos, iar celălalt te privește cu respect, oau, ce personalitate!
Emulat, ar vrea să spună și el ceva. Inspiră aer în plămâni, moment în care îi acoperi gura și nasul, cu palma, și spui: “Știu ce vrei să faci”. Și ilustrezi, expirând aer, cu zgomot…
…În timp ce celuilalt îi ies ochii din cap ca la melc. …El, de fapt, voia să fluiere admirativ.

*
Comunicare. Ești foc de artificii. Celălalt privește spectacolul cu ochi sclipitori. Și scoate, emoționat, un artific de ăla anemic, de pe vremuri, îl aprinde și ți-l arată, știi, îți aduci aminte de…
Nu mai apucă să termine. Palma ta este, iar, pe gură: “Save it!”
Ochii lui, iar, de melc; …Sufletul, oală sub presiune.

*

Comunicare. Spui o glumiță. Celălalt – încearcă și el.
Palma, iar, pe gură, sub formă de time out, căci tu știi tot.
Moment în care ochii celuilalt nu mai sunt de melc, pentru că au explodat supapele.
Victime: și tu, și el.

*
Comunicare?…

…Să-i zicem maraton pe circumferința unui singur EGO.

Mi-a spus cineva, odată: Tu spui oamenilor te iubesc așa cum ai scuipa semințe.
Fals și ofensator. Spun te iubesc așa cum respir. E vorba de structura mea, ca om: extrovertit și nemizantrop.
Mâncatul de semințe înseamnă doar poftă și omorâre de timp.
…Iar eu când  îmi omor timpul cu semințe scuip doar cojile.

Bună ziua, sunt Aurica.

Lui Manon i-a ieșit o migrenă la cap, în partea cu tâmpla, și cât se ține ea cu mâna de acolo scriu eu azi ca să-i fac în ciudă.

Unu.
Menționez de la începutul locului că protestez.
În această familie care s-a facut când s-a facut ea, este un singur scriitor care are acte publicate, iar obligarea mea la anumite perversiuni  gen scrie tu ceva, spuse cu subînțelesul acela ascuns, m-au făcut să mă întreb de ce unii oameni perforează cuvinte la adresa femeilor nevinovate? Ca sa le cadă acestor în plasă?

Doi.
Nu consider că este necesar ca atunci când mă uit așa să mi se aplice capete în gură cu STOP pe frunte drept pedeapsă, când eu imi vedeam liniștită de treabă, poate să confirme și domnul inculpat, nu deschid  nici eu gura, de ieri, decât la comandă… Că mi-e frică, am o listă cam atât de mare, cu ixuri, pe care mi-a dat-o Manon, a rupt-o de aici s-o lipesc de frigider cu magnet, ca să ma exprim numai când e cazul și să nu mă umilească mister Haid când nu e în zonă doctor Gekil că eu nu-l sufăr pe ambii (iete, cântă și bufnița afară, doamne ferească).

Trei și închid.
Eu nu pot să scriu decât dacă văd eu ce mă siderează și mă lasă mută, sau la comandă – cu temă, da? Atenție, cu temă.
Mă gandesc și pun jos ce îmi iese din gură, dar mă lași, frate, să diger, nu hop țop….

Și patru, că așa m-am învățat de la Manon, să mă întind de obicei în paranteze, că m-a ferit de ele dumnezeu la picioare, am niște glezne… scuzați, revin la obiect, ia să rog eu cititorii să lege între ele câteva propoziții în care să găsim logic urmatoarele cuvinte: spasm, veveriță, mușchii, paradox și, scuzați expresia, tare.

Da’ să vă zică cineva hai, acum, pe loc,  că io țin ceasul cu ochii pe secunde…

Păi? Se poate? Am și eu un amărât de suflet, da-l-aș de pomană, atâta bătaie de joc, tot ce fac nu-i bine?

P.S. Ce dracu’?

Revin. Pff… Binee… Ceva tare a doborât-o la pământ pe veveriță. Iar mușchii, ce paradox, nu au amortizat nimic. Un spasm și a fost gata.

Faceți voi de-alelante, dacă vă dă mâna.

*********

©Bianca
E un paradox cum o veverita zburatoare a avut un spasm, a cazut din zborul ei ca Superman, dar era tare curajoasa si in ultimul moment muschii ei au devenit ca ai lui Johnny Bravo si a reusit sa se salveze de caderea in hau.
**
©Manon
(…) Se leagă cu lanțuri de femeia virtuală și, trist că n-o poate atinge, dă pe gât sticla cu absint.
E atat de TARE, incat SPASMUL policarului, semn de iminentă crampă a scriitorului, trece neobservat.
Aproape instantaneu, MUȘCHII feței paralizează iar fruntea e inundată de broboane reci.

…Nu apucă decât să aștearnă pe hartie
.“…VEVERIȚA”,
și să gândească fulgerator titlul:
.…“PARADOX”.

**
© deșteapta
E tare paradox să afli că veverița are mușchi și poate doar un amarât de spasm o poate arunca din copacul unde își ține liniștită proviziile de alune adunate cu sudoarea cozii!!!!

**
© Geo
Se răsuci cu ajutorul scaunului de  bar, cu fața spre spre noi, spre orchestră și, cu mușchii feței lăsați, ridică deasupra capului degetul arătător al mâinii drepte, dirijind imaginar.
După al doilea spasm al diafragmei, spuse tuturor cu voce tare, sacadată:
Inima? -Veveriță zglobie cu rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște,-ce paradox!
Se răsuci în poziția inițială și sorbi ultima picătură de scotch din pahar. Era mai mult decât îndrăgostit…

Fu scandal în fața blocului, dacă poți numi așa un monolog…

Țiganul, 26 de ani, gras, pleată creață de haiduc, ud la subraț. Era pe motoretă în viteză și a fost atins ușor de un biet românaș, care își târa din parcare mașina de serviciu. Nu s-au înregistrat pagube.

Însăă…

Țiganul are, instant, voce, spume la gură și înjurături sofisticate.
Gesticulează larg și se dă mereu la bietul șofer, care a înțepenit cu telefonul în mână.
Băă, nu te da tare-n gură, îi zice scandalagiul -românului cel mut, că chem poliția, puteai să mă omori, morții mă-tii de bou, ia sună, mă, la poliție (nu era nimeni în jur), până nu-l omor pe căcatu’ ăsta…

Abia de-acum se adună lume. Români voinici. Voinici și transparenți.

Țiganul, unul singur. Epileptiform.
Dă cu picioarele în mașina omului, cu pumnii, pe unde apucă. Îi face praf masca din față.
În paralel, înjură, amenință, dă din aripi, am auzit cuvântul bulangiule și am reținut expresia miroși a clor, fraiere. Corect. A clor. Nu a cort.

…Mie, românul îmi cam mirosea a mort, singur, acolo, printre ai lui, cu ditamai armata de un țigan în față…

La un moment dat, liniște.

Mă uit pe geam și văd o tuciurie cu păr negru, lung, de consistența mătăsii de porumb. Îl ținea în brațe pe țigan și îi șoptea ceva.
Țiganul mai dădea din gură cu mâna, ca să nu creadă lumea că se înmoaie.

Nu aud, de la etajul 5, ce șoptea piranda, însă îmi imaginez: Jardele, mâncaț-aș ochiu tău, leasă-l dracu-n pace, că te înhață ăia, îi beliși mașina, de-abia scăpași de la bulău, iar vrei hăndel?

Jardel se înmoaie și vine cu mâna întinsă la român, iartă-mă, fratele meu, așa sunt eu, nervos…

Nu știu dacă i-a răspuns românul, că vorbea cu poliția la telefon… Într-o secundă, țiganu începe iar, tot pomelnicu, parcă îl arsese ăla cu țigara…

După zece minute de urlete, blesteme, stuchiri și ți-o trag la gură, încalecă pe motor și pleacă în trombă, lăsând în urma lui un nor negru și-o mașină avariată de adidas.

Moment în care spectatorii nevinovați de la ferestre au gândit unanim: Vedea-te-aș în primul gard, Jardele!

Acum a venit și poliția. …Și ce?

Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.

Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?

Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.

Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…

Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?

Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…

Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…

***

Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.

…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…

M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită.  “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.

…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.

Am să încep prin a mulțumi șantieriștilor care scobesc pământul din jurul școlii (te pup, răducu), pentru că pana de curent care mi-a decedat instantaneu computerul din birou m-a forțat să plec spre casă și să ratez potopul care se apropia de București.

Mergeam pe drum, leșinată de presiunea fără aer, și am trecut pe lângă două doamne, care, dacă e să mă iau după greutățile atârnate de urechi, gât și degete, păreau înstărite. …Degeaba, căci privirile erau triste la unison.
Gura uneia, mai ales, asortată la dramă deci acră, povestea cu furie reținută despre copilul din dotare, care părea, după descriere – la cei doi anișori – un mic infractor în devenire, căpușă obositoare mâncătoare de nervi și sursă de pierdut timpul, “că puteam și eu să mă distrez ca toată lumea, ăsta mic a fost un accident nedorit”.   (Ceee ??)

Categoria asta de fomei, care nu au lipsuri materiale dar posedă vocația tristeții și instinct matern comun pietrelor (care se împodobesc pe dinafară cu kile de metale prețioase doar pentru a căpăta greutate și a învinge, astfel, legea gravitației) mă fascinează. Le-aș desface cu șurubelnița, să văd și eu cât de gol poate fi un creier.

Mai aveam un pas până când să ajung în fața lor, și am auzit obida, ca un blestem, spusă mai tare, pentru a primi și complicitatea mea tacită: Eeei…cine n-are, să nu-și dorească.
Adică mă lua, pe mine, martor compătimitor?
Privirea sticloasă pe care i-am aruncat-o madamei, pumn, direct în fața aia distrusă de pe care lipsea belciugul de aur, a făcut-o să tresare, scurt, din pupilă. Dacă deschideam și gura să vorbesc, o prăvăleam în tufișul ăla uscat ca sufletul ei.

M-am mulțumit să trec mai departe și să gândesc, furibund: femeia care consideră că propriul copil este o povară grea, dovedește că venirea Ei pe lume a fost un accident îngrozitor și regretabil.

Ahh…Sper că a prins-o potopul, s-o curețe, imbecila!

Mi-am bătut pernuța, să o-nmoi de somn, la ora patru dimineața.

Am adormit. Am deschis un ochi, m-am uitat la ceas, era ora șase când…

…Vecinul care locuiește în apartamentul (auzi, apartamentul, mă faci să râd, e tot o cutie de chibrituri din care îți ies picioarele) …în garsoniera, mă rog, de sub mine -a început activitatea.

Am închis ochiul, nu îmi terminasem somnul, m-am adâncit în gânduri frumoase, în care pluuuteau ușoor multe bomboane colorate, cip…și geaca mea cu puf de nu știu ce, parcă e vie, că mă și sperie…

Vecinul de sub mine avea, și el, treabă. Cred că a cărat în casă vreo douăzeci de brazi de crăciun, cu tulpină groasă. Pe care a început să îi cioplească, metodic, cu barda, ca să încapă în suporturile de pom.

Am vrut să pun mîna pe pistol și să îi dau cu el un cap în gură, dar mi-era lene, că am pijamaua transparentă și pe întuneric nu știu unde dracu mi-am pus halatul. O să se potolească el, la un moment dat, păcat de brazii ăia, o fi rămas zăpadă pe ei?…

După ce a terminat de cioplit, a târât pe dușumea o buturugă groasă, și pe ea a început să spargă lemnele de foc, în patru. Le-a aruncat, pe rând, apoi, unul câte unul, în baie, că acolo rezonanța este maximă.

După care a început să bată, în tavan, piroane mari, multe și dese, aproximez distanța dintre ele de 10 cm. Unul dintre piroane mi-a traversat dușumeaua și a intrat, prin tavanul meu, în casa celor de la etajul superior.
Aceștia, treji și ei, la ora aia, au început să bată cu ciocanul în piron, să îl împingă în jos.

Din motive complet neelucidate până la această oră, vecinul de jos a dat drumul, în replică, la magnetofon, punând, la maxim, ASTA (superbă melodie).

Vecinii de sus au ascultat exact trei secunde, și au răspuns, îmi e la fel de neclar de ce, cu ASTA (superbă melodie).

Sunetele, la maxim, se întâlneau prietenos, rezonând prin pironul uriaș, în camera mea.
…Sfășietoare combinație (ascultați-le simultan).

M-am ridicat în șezut, speriată, cu gîndul paradoxal și absurd că în sezon de iarnă trebuia să ascult sanie cu zurgălăi.

După care m-am trezit definitiv.

Aștept să se facă ora două, ca să mă apuc de curățenia de paște. Cred că voi muta șifonierul pe partea dreaptă, ca să am de unde să-l târăsc la locul lui, în stânga.

O să beau multă cafea, să nu adorm în proces.

Iar deseară, în miezul nopții pe la unu, îmi iau laptopul să mă așez cu el pe trotuar, în spatele bcr-ului din fața blocului, că de la ăia pot fura internet gratis. (Deci să mă cauți, iubitule.)

…Dar înainte de a ieși pe ușă, o să potrivesc pe dușumea cu gura-n jos și pe șifonier cu fața-n sus – boxele surround la maxim, o să fixez CD Player-ul pe repeat pentru două ore, și dau play la  ASTA,
(i-am nenorocit!)

Late Edit: Dedicații
Melodia 1, pentru el.
Melodia a doua, în cârdășie cu vecinii de sus, pentru vecinul de jos.
Melodia a treia, pentru Doamne-Doamne, că l-am speriat ieri cu plânsul și s-a mobilizat la moment.

Acum câteva zile.

Îmi apare pe ecran o fereastră de messenger. Buzz!!!
Nu suport buzzurile din prima, sunt agresive și nepoliticoase, mai ales dacă persoana care dă năvală nu îți este apropiată.
Vreau să mă ajuți și pe mine, am nevoie de o informație de la secretariat!
A, nici nu ne salutăm, dăm, doar, directiva, sclavului de pe plantație…

Văd că îl am pe individ în listă, lista mea de lungă și plină cu oameni care vin de pe forumul UNATC.
Te roagă mami să nu mai dai buzz. O să mă interesez la secretariat și îți comunic.

Fug prin școală, cu treburi pentru Gală, trec pe la secretariat, aflu informația, mă întorc în birou. Fereastra de mess era închisă, se restartase computerul.
Caut în listă, să îi dau mesaj. Tipul, offline.

A doua zi, bântui prin școală, vin la computer. Lată, pe ecran, fereastra de mess, cu: Buzz!!!
Tipul este, iar, offline. Ii verific statusul cu micul spion din dotare și, ce să vezi, este, de fapt, invizibil…

Îl șterg din listă.

Ieri. …Duminică.
El:  Buzz!!! Mi-ai făcut și mie rost de informația aia?
Eu: Nu știu cine ești.
Și apăs butonul roșu de ignore.

Nu știu dacă va pricepe, căci bunul simț nu se vinde la colț.

Câteodată simt, cu tristețe, că dacă încerc să explic lucruri elementare, cuiva, e inutil.

Întâlnesc în fiecare zi oameni care mă abordează mai mult sau mai puțin agresiv atunci când au nevoie de mine, și în momentul în care vreau să comunic cu ei devin, instantaneu, invizibili… so, Why should I care?