Jurnalul lui Manon.

În aproape un an, de când nu am mai scris, s-au întâmplat multe lucruri cu mine. Capitale şi, unele, ireversibile. Cel mai greu moment s-a transformat într-o susţinută durere, temeinic ţinută sub cheie.
A murit Pupa. S-a stins discret, aşa cum a trăit.
… Lăsându-mi inima vraişte şi convingerea că e adevărat: cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.

Ca o paradoxală compensaţie, am avut  un timp nişte pui de gerbili, proaspăt cumpăraţi, care i-au înlocuit pe Nuk şi Pepi, şi care au început să se înmulţească, lunar, ameţitor.
Colivia adăpostea, la un moment dat, trei generaţii.
…Nu mai am nici gerbilii. I-am donat. Şi sufletul mă apasă greu, pentru că simt că i-am abandonat.

Tot la capitolul animale de companie intra şi Titi. Şoferul de camion, care s-a îndrăgostit de mine şi cu care, până la urmă, am avut o… să-i zic… relaţie.
…Nu mai e nici Titi în peisaj,pentru a se putea odihni în pace, l-am părăsit .

Nici gaşca de la bloc.
… Pentru că m-am mutat de acolo.

Sunt singură.
Atât pentru azi, căci mă inundă lacrimile.

Am fost ocupată, de vineri până acum. A venit tata la Bucureşti, să îşi consulte inima bolnavă. A stat mai mult singur, căci eu am participat la un priveghi. A murit bunica unui vecin, şi toată gaşca a simţit, instinctiv, să îi fie alături, trup şi suflet.

Nu îmi mai este frică de moarte, nu mai simt teroarea aceea care mă strângea de gât acum câţiva ani, la gândul trecerii dincolo. Nu ştiu dacă lipsa fricii e semn de bătrâneţe, sau bătrâneţea însăşi.

Paradoxal, acest deces mi-a adus în inimă, nu filosofie, ci durerea şi dorul de mama mea. Au trecut opt ani de atunci, şi memoria mea afectivă s-a conservat perfect. Încă nu pot înţelege mecanismul prin care durerile sfâşietoare rămân intacte, în vreme ce bucuriile majore se mătuiesc.

Tata e oarecum bine. Alarmant, totuşi, pe fişa de consult scrie că are hipertensiune arterială cu risc mărit. Însă mă linişteşte oarecum promisiunea lui: peste două săptămâni se va întoarce la Bucureşti pentru un nou consult medical.

Nu mi-e frică dacă mâine trebuie să mor.
Mi-e frică să nu îmi moară cei dragi. Dar mi-e atât de frică de asta, încât tastez în vârful degetelor, să nu atrag implacabilul.

Aveam şi eu doi gerbili. Pepi şi Nuku. Azi Pepi a murit, era bătrânică. Am o umbră pe suflet. Acum nu mai am în casă decât doi sufleţei: Pupa – cockerul, şi Nuku.
Mi-e inima inundată şi nu am cu cine să vorbesc.

A murit Adrian Pintea. Profesorul meu. Omul pe care nu puteai decât ori să îl adori, ori să îl urăşti. Artistul dăruit cu har. Am un sentiment de ciudă şi de mâhnire, care mi se accentuează când îi văd pozele din birou. În loc să-l plâng, l-aş certa. Iartă-mă, Doamne…

Într-o lume în care loazele te scuipă în ochi, pentru că eşti sărac, şi te stropesc cu maşina (dacă nu te calcă), pentru că tu nu te-ai orientat la timp să îţi achiziţionezi şi tu una păşind blajin pe cadavre, weekend-urile devin, în loc de prilej de relaxare, spaime…
Într-o ţară în care eşti nevoit să viezi, periodic, în compania unora care se cheamă oameni, sărbătorile devin şi ele, în loc de prilej de înălţare şi bucurie, angoasa şi tristeţe…

Am fost crescută şi educată în spiritul respectului pentru sărbătoarea de sfârşit de săptămână, care, la urma urmei, nu înseamnă altceva decât faptul de a împărtăşi momente speciale, alături de oamenii speciali din viaţa ta…Nu voi uita niciodată mirosul de colonie al tatălui meu, când ni se înfăţişa, duminică dimineaţa, proaspăt bărbierit, şi ne invita, pe noi, somnoroşii, la micul dejun…
…După cum nu voi uita niciodată abnegaţia cu care bărbaţii din viaţa mea mi-au tocit şi mucegăit bucuria de weekend, refuzând să dea acestei zile un aspect proaspăt şi mult aşteptat, scărpinându-se la coaie, şi zăcând în indolenţa, cu o barbă demnă de robinson crusoe…

Nu voi uita niciodată, din fericire, frământarea şi exaltarea simţite înainte de sărbătorile de iarnă, din sânul singurei familii pe care am avut-o vreodată, goana după croirea unei vestimentaţii noi, pentru fiecare revelion, pregătirea mesei festive, zâmbetul înlăcrimat de fericire, în ajunul Crăciunului, pregătirile, dorinţele tainice, împodobirea brăduţului şi tăiatul legumelor pentru salată… După cum, la antipod, mi s-a întipărit, de ani buni, spaima de venirea iernii, când, IAR voi fi singură, chiar dacă acompaniată, când mă voi zbate inutil să aduc în sufletul celui de lângă mine un strop de sacru, de sfielnic respect pentru momentele care ar trebui să ne dea aripi, căci vine un an nou, cu tot cu nedeterminarea lui…

Scriu toate acestea, nu pentru că simt nevoia să le zburătăcesc din inimă, ci pentru că, stând în faţa televizorului şi butonând telecomanda din post în post, am găsit, între o emisiune în care trei putori cânta în bucile goale şi alta emisiune în care sunt desene animate crunte şi violente, un interviu cu Marie-Rose Mociorniţa… Această femeie care arată superb, de o inteligenţa sclipitoare, scoate diamante când vorbeşte, nu cuvinte… Vorbele ei, atitudinea ei, mi-au adus aminte că drumul meu, deşi nu e pavat cu marmură, este cel bun.

Chiar dacă am inima îndoită că – în loc să pregătesc şi eu ghetuţele de moş nicolae, sau să alerg nebună prin oraşul luminat după cadouri- stau acasă tristă, simt, aşa, un puseu de optimism şi de înţelegere…Şi de împăcare cu mine însămi.
Între varianta în care eu sunt singura entuziasta a familiei şi pregătesc o masa festivă pe care partenerul nu dă doi bani, şi varianta în care sunt deja, aruncată, pentru că am fost doar o mantă de ploaie, Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru mine.
În loc de fals şi veşnice minciuni, singurătatea.
În loc de aşteptarea la infinit a unui gest tandru, singurătatea.
În loc de îngenunchierea bucuriei împodobirii brăduţului, singurătatea. Care, vă jur, este singura care nu alterează structura genetică a omului.

… Aşa că înţeleg că Moş Nicolae şi Moş Crăciun nu vin la mine, anul acesta. Şi nici Anul Nou, în strai de sărbătoare… Singurătatea, ca opus al minciunii şi ipocriziei. Singurătatea, ca pilon cinstit pentru speranţă.
Pentru care mulţumesc.

Am găsit, păstrată într-un cotlon, o discuţie veche de când lumea, cu Alex.

Alex nu mai este.

Această discuţie, din iarna lui 2000, s-a păstrat. Pentru iureşul simţirii. Pentru faptul că nu există iubire pe net, care să fie viabilă în realitate. Pentru mândria că, în loc de un sex fugar, aceste discuţii s-au transformat într-o prietenie pe care numai moartea a rupt-o.

Mă bucur că te-am cunoscut, Alex, şi îmi e dor de tine. Şi vreau să ştii că am rupt-o cu imbecilul ăla, de-abia după un an. Şi mai vreau să ştii că am suferit la fel de mult, lângă alt egoist meschin, în ultimii trei ani… Sunt singură acum, şi se apropie sărbătorile de iarnă. Mi-e aşa de frică de ele…Şi nu mai eşti nici tu, ca să mai facem haz de necaz…

Îmi lipseşti, Alex, şi nu voi înţelege niciodată de ce a trebuit să mori, şi de ce toţi infecţii fără caracter trăiesc pentru a face rău. Îmi lipseşti, Alex. Uite, citeşte.

Sau, dacă te plictiseşte, citeşte doar finalul.

Şi eu te iubesc.:

Iiiiiiiiiiiiiiiiii

Ovidiam: pup

Alexulea: şi eu!

Alexulea: ce mai stai soro! Te chema omu` acolo şi tu…

Alexulea: şi mai arată şi bine!

Ovidiam: l-ai văzut?

Alexulea: ce? Doar ce mi-ai trimis tu, adică conversaţia.

Ovidiam: net35man caută-i profilu’

Alexulea: haaa, stai aşa! Să-mi dashchid p`acilea

Ovidiam: TE ADOR!!

Alexulea: hehe! Acum ce-am mai făcut?

Alexulea: nu l-am găsit.

Ovidiam: felul în care vorbeşti scriind… creează (cu un e?) imagini plastice… Ţi-am pus gând… bun…

Alexulea: cu 2! Ai văzut că eşti fată deşteaptă? Sunt un artist! Hehehehe!

Alexulea: zău că nu-l găsesc!

Alexulea: nu e înregistrat.

Ovidiam: ţi-l trimit în mail

Alexulea: dă-i!

Ovidiam: ho, că nu dau turcii

Ovidiam:

Alexulea: dau ruşii!

Ovidiam: nu, “Bushii”…

Alexulea: aia au dat, gata! Iar ne-o trag americanii.

Ovidiam: îhî

Ovidiam: cauta-te la mail

Alexulea: cred că nouă ne place să ne-o tragă alţii! (hehe! Mi-e ruşine să mă caut la mail că mă avad colegele)

Ovidiam: ei-si-ce-daca-oamenii-vorbesc… la-la-la…

Alexulea: referitor la ce? La mail sau la tras?

Ovidiam: la să te cauţi…

Alexulea: hehe! Păi astea nu zice mah, ele vede!

Alexulea:

Ovidiam: bey

Ovidiam: şi ce, n-are de văzut? Primishi mailu’?

Alexulea: zău! Hai mah că nu mai vine. Ce are?

Alexulea: ba are, tocmai. Dacă vrea mai mult?

Ovidiam: şi ce dacă vrea? Nu dai nimic?

Alexulea: mă întrebi sau îmi spui?

Ovidiam: te întreb. În funcţie de răspunsul tău, îţi spun eu pe urmă…

Alexulea: Normal că nu dau nimic! Aşa pe degeaba? Eeeeeeeeeeee!

Ovidiam: Cee… ceri?

Alexulea: Reciprocitate! Hehe! Nu dau mah nimic la birou! Orice ar da!

Ovidiam: aha.. deci la birou, nu. Aha… Eu sunt la birou, deci…la birou, nu. Aha.

Alexulea: eşti la mine la birou şi eu nu ştiu???????????? Unde?

Ovidiam: nuuu… o rotunji acum… era vorba de Birou. Sunt la uşa din fatza. Fumez.

Alexulea: hehehe! Nu am nici o uşă în faţă! Hehehehe!

Alexulea: ce vorbeşti Franz! Păi poze din alea pot să-ţi dau şi eu cu punga!

Alexulea: (adică am primit poza)

Ovidiam: stai să-ţi spun, cu neamtzu’. După ce zise că sunt frumushica, slabutza şi cu sâni mari, mă întreabă măsura la cupă, mai degrabă îşi dă el cu presupusu’, o cotesc eu cum pot de la sex, bla=bla şi… pleacă, fără să spună aufviderzen sau crva de la ei. Bleah!

Ovidiam: crva=ceva

Ovidiam: cum? Ce-i cu poza?

Alexulea: bine că ai zis ce inseaman crva! Că nu înţelegeam. Adică am primit poza şi e abureală. D-astea pot şi eu să-t trimit

Ovidiam: dă-mi şi mie una… Doamne… Scrisesem dă-mi şi muie una

Alexulea: hehehehehehe! Ţi-am zis eu că nu te poţi abţine!

Ovidiam:

Alexulea: stai că-ţi dau. să caut. Zău!

Alexulea: glumeam mah!

Ovidiam:

Alexulea: e superbă fatza asta cu enervatul.

Ovidiam: s-o vezi pe-a mea…

Alexulea: ar fi mişto dacă ar fi şi animate

Ovidiam: merci.

Alexulea: nu-mi doresc! (când eşti nervoasă!)

Ovidiam: da, dă-i bir cu fugiţii…

Alexulea: ce bir?

Ovidiam: druckstnhyukhnukhnmjhbgkthungj nu mă mai zăpăci de cap!

Alexulea: ha? Iar codezi?

Ovidiam: tu ce zici?

Ovidiam: gotcha!

Ovidiam: lasa fonturile, bey

Alexulea: bey, m-ai înnebunit!

Ovidiam: NU CODEZ Mă-ncodez…

Alexulea: Te`ncordezi!

Ovidiam: Hehehehehe

Ovidiam: Mă acordez..

Alexulea: te ancorezi!

Ovidiam: mă corelez..

Alexulea: hehehe! Cu cine faci mah toate astea?

Ovidiam: care?

Alexulea: ce ai zis tu mai sus!

Ovidiam:…mă adaptez..

Ovidiam:…mă ajustez..

Ovidiam: şi… dispar..

Ovidiam: pustiu…

Alexulea: hopa, te şi ajustezi? Hmmmmm, pot să mă uit? Hehe!

Ovidiam:… vino…8989989

Alexulea: bey, ăla e la ProTV.

Ovidiam: shii?????

Alexulea: vrei să vin acolo? E periculos mah, că nevastă-mea stă cam mult pe acolo.

Ovidiam: pardon

Ovidiam: Şi? Cum merge treaba la servici?

Alexulea: hehehe! Termină!

Alexulea: Să nu pleci! Lipsesc 10 min. cevva urgent!

Alexulea: gata!

Ovidiam: ii

Alexulea: ce îi? Bey, îmi vine să te iau în braţe şi să te învârt tare tare!

Ovidiam: iiiii

Alexulea: vjjjjjjjjjjjjjjjjjjj, aşa se zice!

Ovidiam: vezi?

Alexulea: ce?

Ovidiam: te-apucă aşa, amorul, mă încarci şi… mâine mă iei cu glumele…Să te ferească Sfântul să-mi cazi în braţe… Vedem noi care mai face glumiţe…

Ovidiam: şi nu te da erou!

Ovidiam: incepusei să-mi scrii, nu?

Alexulea: păi nu vezi că nu mă dau? Am zis eu ceva?

Ovidiam: o replică tare…

Alexulea: nu!

Alexulea: te-am avut!

Ovidiam: nu încă…

Ovidiam:

Alexulea: mai încerc!

Ovidiam: ce?

Alexulea: orice!

Ovidiam: fii mai specific

Alexulea: nope! O să vezi! Surprize!

Ovidiam: mda… sigur…

Alexulea: singur

Ovidiam: ai grijă la ceea ce-ţi doreshti…

Ovidiam: s-ar putea să se inplineasca..

Ovidiam: inplineacsa=împlinească

Alexulea: n`am eu norocul ăsta

Ovidiam: wherever

Alexulea: unde găsesc nişte felicitări frumoase de Crăciun?

Alexulea: hopa! Eşti Available?

Ovidiam: îţi trimit adresele prin mail, vrei?

Ovidiam: sunt, da

Alexulea: ce adrese?

Alexulea: eu le vreau pe hârtie!

Ovidiam: de felicitări. Cum să ţi le dau pri… a, vrei felicitări de trimis prin poştă? Încearcă la Poshta.

Alexulea: “Scuzaţi-mă Domnişoară! N puteam să nu remarc zâmbetul Dumneavoastră superb. Vă deranjează dacă iau loc?”

Alexulea: aia la poştă au urâte!

Ovidiam: cu cine vorbeşti?

Alexulea: cu tine! Nu ai spus că eşti Available?

Ovidiam: available să vorbesc. Altminteri, sunt taken, but still looking

Alexulea: bey, când te-ai măritat?

Ovidiam: taken la inimă…

Ovidiam: Fii atent ce frumos… Greetings Manon — Here is your horoscope for Thursday, December 14: You can charm your way into or out of anything. Your will is almost a force of nature. Disagreement melts to compliance în the heat of your smile. If you spend time în a car, decorate or scent your environment.

Ovidiam: Eeee?????

Alexulea: şefa lângă mine. Pauză!

Ovidiam:

Ovidiam: şi uite aşa

Ovidiam: azi mă duc acasă, că trebuie să fac lecţiile la engl. şi franceză cu copiiii

Ovidiam: şi a mai trecut încă o zi

Ovidiam: şi ăla se dă tare şi nu mă sună

Ovidiam: mai bine, da’ să nu-l apuce dorul sau săi se inflameze între picioare, tomnai în mijlocul sărbătorilor…

Ovidiam:..să mă sune atunci, că s-au dus bucuriile iernii.. câte mai sunt ele..

Alexulea: gata! Ufff! Ce zici tu aicea? Care el?

Ovidiam:… vorbesc şi eu singură, na, că Alexu are urechea în mina şefei…eh.

Alexulea: bey, nu puteam să vorbesc! Era lângă mine. Care el?

Ovidiam: VENISHI? IUHUUU!!

Ovidiam: ştii-tu-cine

Alexulea: păi parcă erai gata cu el!

Ovidiam: nu trebuia să te deranjezi, fă-ţi treaba cu şefa că eu vorbeam discuţii singură

Ovidiam: gata în suflet? Am spus eu asta?

Ovidiam: Bey, se suferă aici, ce ştii tu…

Alexulea: ce zici mah? Îl iubeşti adică?

Ovidiam: Ia să vedem: Tu ce zici?

Alexulea: Nu ştiu, că aktfek nu te mai întrebăm. Am înţeles că eşti gata de tot cu el! Dar…

Alexulea: aktfek=altfel

Ovidiam: Ia să te îndrăgosteşti tu, par example, de mine. Şi eu… figuri… da’ să-ți spun mereu că te iubesc…şi figuri… şi p’orma telefoane ca nu pot să stau fără tine…Şi tu să găseşti puterea să te desparţi de agonia asta… Cum rămâne cu sentimentele? Au murit? Le-ai aruncat, când nu te vedea nimeni?…De fapt, e vorba mai mult de REsentimente…Şi de întrebările fără răspuns.

Ovidiam: Uneori e bine să te pui în locul femeii. Dacă o faci, ai numai de câştigat, pe lângă surprizele aferente…

Alexulea: Bey, astea sunt normale! Dar eu tare am o bănuială că dacă se întoarce precum crocodilul plângăcios la tine, o să-i cedezi

Alexulea: schimba fontul! Că m`nnebunesti!

Ovidiam: Mi-e frică virgula mă-sii că da.

Ovidiam: fontul sau culoarea? Am Times New Roman

Alexulea: De fapt tu ce vrei, acolo în adâncuri? Sa da sau să nu?

Alexulea: Marinea!

Alexulea: mărimea!

Ovidiam: o vrei mai mare sau mai mică?

Alexulea: eu stau cu fereastra micuţă şi deodată mi se umple ecranul! E “puţin” cam mare

Alexulea: Eu o vreau la fel ca a mea!

Alexulea:

Ovidiam: hmm… e bine aşa? Se adaptează Mai mică o vrei?

Alexulea: nu, că cică-i chinuitor! (Aşa e perfect!)

Ovidiam: nu-i chinuitor, dragule. Trebuie doar să ai răbdare…

Alexulea: da? Cerd că ai tu câte ceva să mă mai înveţi!

Alexulea: cred!

Ovidiam: o, da, cu siguranţă…

Ovidiam:

Ovidiam: mă întrebai dacă vreau să mă despart de el. Da! Dar cu ură… cum fac?

Alexulea: o să treacă! Tipul le vindecă pe toate. Important e să te hotărăşti şi să nu te mai uiţi în urmă! (când ziceai că-mi ţi un curs?)

Alexulea: tipul-timpul

Ovidiam: acum. Aici. Ask.

Alexulea: hehe! Păi dacă eu nu ştiu de unde vrei să ştiu ce să întreb? Ha? Zi tu!

Ovidiam: Adică eu sunt zi? Sau… zii tu? Cum e? Că tu ai terminat şcoala mai încoace.

Alexulea: te mushc de nas!

Ovidiam:

Ovidiam: O să-ţi spun eu ce se poate face şi cu nasul

Alexulea: ce? Ce? Ce? Să-l plimbi uşor pe burtica? Hehe! Na că m-am stricat!

Ovidiam: nu, să-l atingi ushor de nasul ei. O dată, de două ori…

Alexulea: ca eschimoşii!

Ovidiam: barbitza o plimbi uşor, dar nu numai pe burtica

Ovidiam: na că m-am stricat şi eu!

Alexulea: hehe! Tu te-ai stricat mai tare! Păi dacă-i la vale, normal că alunecă.

Ovidiam: Aşa?! M-am stricat mai tare? Bineee… Şi? Ce mai faci pe la birou?

Alexulea: vorbesc cu o persoană iubită!

Alexulea: trebuie să mă duc să cumpăr felicitări, nu am chef şi nici nu ştiu e unde.

Ovidiam: mmmmmm

Ovidiam:

Ovidiam: pardon, credeam că sunt eu… Ha?? Cu cine vorbeşti?

Alexulea: cu o tipă mişto, cu ochii mari şi frumoşi, înaltă, suplă, deşteaptă!

Ovidiam: Vezi că nu-ţi mai spun de unde să iei felicitări. Dacă n-o laşi pe aia în pace, nu-ţi mai spun să încerci la Dalles.

Alexulea: nu pot mah s-o las! E prea mişto! Zău, nu pot!

Ovidiam:… Precis are părul lung, feciorelnic…Să te’mpiedici în el, na!

Alexulea: nope! Tocmai mi-a zis că s-a tuns acum puţină vreme! Deşi cred că-i stă excelent cu părul lung!

Ovidiam: Vezi, când te-o cauta mâine, s-o iei cu glumiţe rotunde, să dea cu tine de pământ…

Alexulea: n-o mai iau cu glumiţe câte zile oi avea!

Ovidiam: şi să te lase acolo… contrar aşteptărilor…

Alexulea: da, să mă supere!

Alexulea: GATA! Încheiasem subiectul ăsta!

Ovidiam: N-o mai lua cu glumiţe, fă pe cioclul, că nu-i sătulă ea de seriozitatea ei…

Alexulea: o să stau supărat să văd dacă aşa-i place.

Ovidiam: Şi nu-mi spune tu mie gata! Eu spun când termin. Vezi? Tz! Tz! Tz! Nerăbdarea…

Ovidiam:

Ovidiam:

Ovidiam:

Alexulea: Ce te faci dacă termin eu înainte?

Alexulea:

Alexulea: vezi? Ştiu şi eu!

Ovidiam: Dacă termini…

Ovidiam:… hmmm…

Ovidiam: Da’ nu întotdeauna, nu?!

Alexulea: hehe! Mişto!

Ovidiam: Mai am şi eu… câte un cuvânt de spus, aşa… din când în când…

Ovidiam: Da?

Alexulea: aşa, circumspectă! “ce o fi vrut să spună?”

Alexulea: cred că da!

Ovidiam: A, crezi… Hmmm

Ovidiam: În orice caz. Lasă-i şi… ei… dreptul la…

Alexulea: bey, glumeam!

Alexulea: hopa!

Ovidiam: hopa, ce adorabilule?

Alexulea: revine subiectul ăsta!

Alexulea: hopa sus!

Ovidiam: am uitat o virgulă

Alexulea: pune-o acum!

Alexulea: virgulă!

Ovidiam: hopa, ce, adorabil şi obraznic dar drag ce-mi eşti?

Alexulea: E delicat. N-am mai văzut sex de femeie de o lună. Nevastă-mea e cu munca iar iubita!

Alexulea: te-am shocat?

Alexulea: adevărul doare, nu?

Alexulea: hellooooooo!!!!!!!

Alexulea: zi ceva

Ovidiam: stai

Ovidiam: busy

Alexulea: stau!

Alexulea: mai stau mah, că am amorţit! Pot măcar să las mâna asta în jos?

Ovidiam: viu acu

Ovidiam: dau nişte telefoane

Ovidiam: nu-ţi uita vorba

Ovidiam: şi ţine mâna tot acolo

Alexulea: hai mah, că nu mi-o mai simt! Măcar s-o sprijin pe birou!

Ovidiam: bine..

Alexulea: ufffffffffffff. Mulţumesc!

Ovidiam: ia stai tu aşa…

Ovidiam: Ce ziceai? ” N-am mai văzut sex de femeie de o lună. Nevastă-mea e cu munca iar iubita!”… Ce-i cu iubita? Cine-i iubita?

Alexulea: munceşte mah mult!

Ovidiam: CINE-I IUBITĂ?

Alexulea: ea! Nevastă-mea!

Ovidiam: Nu înţeleg…

Alexulea: adică munceşte iar mult, vine târziu acasă şi eu mă urc pe pereţi. că altceva nu am cu cine.

Ovidiam: aha.

Ovidiam: o să vă reveniţi.

Ovidiam: crezusem că spui”Nevasta e cu munca, iar iubita…” Virgula, de uneori o uiţi, uneori o vezi unde nu trebuie…

Alexulea: şi sărisei la gâtul meu?

Ovidiam: după ” de”, o virgulă, na, că o uitai eu, tot uitându-mă după ale tale…

Ovidiam: Nu, da’ nu mi-a plăcut faza cu “Adevărul doare”. A fost un cinism gratuit, cred că eşti de acord cu mine. Cinism în toate sensurile.

Alexulea: e adevăr mah. Nu-i cinism. Am intrat iar în pasă proastă. Hai să schimbăm subiectul. Te plictisesc şi tu eşti dragita că de obicei şi mă asculţi.

Alexulea: drăguţă

Ovidiam: act ratat: dragita în loc de drăguţă Asta înseamnă că-ţi sunt dragă. Nu ne-am înţeles. Eu am receptat cinismul la adresa mea, că PE MINE adevărul mă doare. Tu, înţeleg că voiai să-mi spui că te doare PE TINE, nu? Ştii, eu te întreb de vreo două săptămâni ce-i cu amorul ăsta brusc pentru mine? Am înţeles. De ce nu mi-ai spus că ai probleme acasă, în loc să ne mirosim că câinii (vulgar, dar adevărat)?

Ovidiam: Suntem prieteni înainte de toate. Punem punct la glume şi discutăm că întotdeauna. Pe mine mă ajută să flirtez, mă defulez. Tu nu ai în flirt o soluţie. Nu ai voie. Iartă-mă că m-am lăsat dusă de val.

Alexulea: nu vreau mah nimic de la tine! Ţin la tine mult! Dacă vroiam să sar pe tine de mult eram la uşa ta. Am probleme dar se vor rezolva. Da? Gata cu starea asta!

Alexulea: Bey, tremina-te!

Alexulea: na, că mă bâlbâi!

Alexulea: Nu flirtez cu tine că nu am ce face şi simt nevoia să fac ceva cu cineva!

Alexulea: O fac pentru că ne simţim (cel puţin aşa credeam) împreună.

Alexulea: Chiar şi numai să vorbim.

Alexulea: Dacă vroiam neapărat sex mă duceam şi-mi cumpărăm.

Ovidiam: Deci: nu vrei să sari pe mine. Nu flirtezi. OK.

Alexulea: Dar tu eşti altfel, eşti deosebită, îmi place să vorbesc cu tine, fie că-s lucruri serioase sau flirt.

Ovidiam: De ce te justifici?

Alexulea: Aş dicuta orice cu aceeaşi plăcere!

Alexulea: Pentru că văd că nu înţelegi! Sau că ai înţeles greşit!

Ovidiam: Aiurea! Dacă te pot ajuta cu ceva, spune. Am înţeles că sunt o prezenţă fără trup, un suflet în cyberspace. Aşa să fie.

Alexulea: bey, acum te-ai supărat? Iar am reuşit!

Ovidiam: Nu m-ai supărat. Rămân ceea ce am fost întotdeauna. O prietenă pentru bărbaţi. E adevărat, niciunul nu se înghesuie la uşa mea. Uite că zâmbesc… unde au pus ăştia pozele stas? A!

Alexulea: Ce vrei mah să-ţi spun? Că te iubesc dar că nu te pot avea? Na! Ţi-o spun! Da, aş vrea să te văd! Mi-ar place al naibii de mult să pot să te strâng în braţe! Să pot să te trezesc dimineaţă cu un sărut! Poftim ţi-am zis! Dar nu-ţi dai seama că m-aş folosi de tine? Eu n-o voi părăsi niciodată pe soţia mea (măcar acum aşa gadesc). Vrei să reîncepi o relaţie că până acum? Să ajungem şi noi ca tine cu Stiu-Eu-Cine?

Alexulea: Să ne urăm?

Alexulea: Îmi pare rău! Te iubesc!

Yahoo! Messenger: alexulea has logged out. (12/14/00 at 3:51 PM)

Breaza cea falnica a ajuns în stadiul de băţ nud cu rădăcini. Refuz să cred că e moartă, şi aştept, cu speranţa purice, mugurei de frunză…

Cioc, cioc, timid, în uşa biroului.
Intră un domn pe la vreo 60 şi ceva de ani, îmbrăcat în costum.
“Îl caut pe domnul Pintea”.
“Domnul Pintea are şedinţă la senat”, zic, şi mă uit în ochii lui. Nu ştiu de ce, însă mă uit fix în ochii lui, că vaca.
“Mă scuzaţi”, zice, şi iese.
Rămân pe gânduri. De ce stăteam belita la om?

Cioc, cioc, în uşă.
Tot el.
“Mă scuzaţi, aveţi idee dacă îl pot găsi, azi?”
“Îl puteţi găsi, are curs cu cei din anul întâi”.
Da să plece. Ezită. Mă priveşte fix.
Şi atunci realizez că ochii acestui domn în vârstă, îmbrăcat respectuos la costum, sunt ca o mare zbuciumată. Faţa, impasibilă. Vocea politicoasă şi jenată.
Însă ochii, ochii ăştia, sunt ca valurile înspumate. Scânteiază. Când valuri, când jar. Mă ard.

“Mă scuzaţi”, şi da să plece.
“Un moment”, zic, “vă pot ajuta cu ceva”?
“Îl caut pe domnul Pintea…Am auzit că soţia dumnealui tratează oameni bolnavi…”
“Sunteţi bolnav?”
“Fiica mea…” Ochii se zbat să reţină lacrima, vocea se lupta să rămână demnă, de bărbat în costum. Trupul i se prăbuşeşte în sine, rămâne susţinut de costumul impecabil. Un manechin rigid.
“Fiica mea are 34 de ani… a terminat Aeronave…”

Mi-e frică să întreb.

“Are cancer pulmonar”…”şi ştiu că soţia domnului Pintea… vreau să încercăm toate căile”.

Mă simt prinsă de un vârtej ameţitor, vreau să spun ceva, orice, însă limba mea se încăpăţânează să stea blocată între dinţi.
Îmi transmite, aşa cum stă el, ţeapăn, o durere infinită. Lupta aproape absurd cu ea. Nu vrea să fie patetic. Nu se plânge. Relatează nenorocirea cu o demnitate pe care nu am întâlnit-o nicăieri…

… Ies cu el pe hol, să îl aşteptam pe Pintea.
Studenţii mă înconjoară, ca rândunicile. E un vacarm de veselie, îmi povestesc, toţi, în acelaşi timp, se zbenguie…
Iar eu îi ascult, le răspund, cu ochii goi şi cu atenţia îndreptată în spate, unde domnul în costum sta retras, ca un lord.

…Îl agăţ pe Pintea, îl trag într-un colţ, şi îi pun în legătură.
“Vă las să vorbiţi”.

Înot printre studenţi şi mă întorc în birou…

Cioc, cioc, la uşă, timid.
“Vă mulţumesc frumos”.
“Cu multă plăcere. Multă sănătate fiicei dumneavoastră”.

Scoate din buzunar o fotografie. “Ea e”.

Mă rupe definitiv faptul de a o şi vedea… Femeia din imagine, care stă pe pat, alături de un căţel, e frumoasă, şi are ochii aceia, sclipitor de inteligenţi.
“Nu pierdeţi speranţa”, zic…

Cioc, cioc, timid, în uşa Lui: Doamne, te rog frumos, nu-i lasa fata să moară, căci una dintre cele mai crunte nenorociri de pe pământ este durerea părintelui când îşi îngroapă copilul…

Da. Breaza e pe moarte. La transplantare, se pare că şi-a lăsat în găletuşa niscai rădăcini. Am dus-o la doctor, o ud în fiecare zi pe aripi cu puf de apă, îi vorbesc… Dacă va muri, voi fi şi mai nefericită decât sunt.

Doamna Reli este vecina de la şapte. 70 de ani. Fosta asistenta şi iubitoare de tot ce-i viu. Crescătoare de boxeri, măritată cu un idiot. Mama de fată. Slabă ţâr, palidă, vopsita la păr negru abanos, rujata cu roşu, de zici, la prima vedere, până grăieşte, că e o arătare nebună. Nu e nebună, e mişto, dar vede slab, aşa că, la dozarea culorii…să trecem delicat peste aspect. Este preferata mea, dintre vecine.
Acum două luni doamna Reli a avut ceva la plămâni, destul de grav. A slăbit ca săracii ăia din lagărele de concentrare. De-abia îşi mai strunea boxerul din lesă.
Ei, şi mă opreşte pe scară, cu privirea fierbinte:
“-Donşoara Nona, eu ştiu că iubiţi florile…Am o floare acasă, şi aş vrea să v-o dau. A crescut mare în ghiveci, înaltă…
- Doamna Reli, de ce vreţi să mi-o daţi acum?”…În priviri i se citea fatalitatea, adânc întipărita idee că va muri. Voia să lase floarea cuiva care are grijă de ea. Îşi făcuse testamentul.
M-a rupt în două.
“- Ştiţi ceva, doamna Reli, vă mulţumesc. Însă acest cadou inopinat sună a ultima dorinţa. Drept urmare, fă-te matale bine, pune-te pe picioare, şi după ăia vin să iau floarea.”
Zâmbeşte timid-ruşinată că am prins ideea.
“-Ştii că te ador, doamna Reli?
- Ştiu.” Şi pleacă, zâmbind.
Au trecut, cum ziceam, câteva luni. S-a înzdrăvenit.
Floarea, un crotonel trufaş, e acum la mine în birou… Dăruită cu zâmbet şi speranţa, nu cu limbă de moarte. I-am cumpărat vas mare, pământ proaspăt. Nărăvaşa, nu se dădea dusă din găletuşa ei înghesuită, nu şi nu.
Am convins-o, şi acum stă lăbărţata şi fudulă la înălţime. Bărbatul a numit-o Breaza.
E superbă, şi o iubesc de două ori.