păi cât să și tot duci?

on November 1, 2013 in Oglinda

Neliniștea aceea prevestitoare. Ți se trântesc, asurzitor, uși în suflet, iar tu speri într-un va fi bine iluzoriu, și tragi de tine de parcă ai fi condamnat la muncă silnică.

Frustrarea aceea – picătură chinezească. Înghiți și taci veșnicii agonice, apoi te miri și tu că bubui direct în viteza a cincea doar pentru faptul că cineva te-a privit într-un anume fel.

Retragerea aceea – abandon. Autoimpusă și autodevoratoare. Dispari în morții mă-tii din problemele altcuiva, iar acela nu te lasă să mori liniștit nici când te-ai dat la fund.

Muțenia aceea – protest. Închisă ca cercul. De consistența scârbei mucegăite, care poartă în vârf, trase-n țeapă, acțiunile inculpaților, para-demonstrate: cei care scuipă, revin, invariabil, pentru a linge.

Și-ți zici că poți să duci.
Că poți să duci.
Că poți să duci.

Dar cade titlul peste tine și închei cu

Zâmbetul acela – de enola gay.

Leave a Reply