o. ho. ho.

on November 25, 2013 in Cicatricea

S-au umplut magazinele de brăduleți cu globulețe.
Adicătelea buzduganul preventiv, că peste o lună vin sărbătorile. Ni le bagă ei pe gât de-acum.

Iar eu, inimă simțitoare… Când am văzut amenajările astea… O-paa!

…M-a încercat azi o mică spăimuliță că vine, iaaar, Crăciunul.
Ce prostie.

Pe vremuri, bucuria sărbătorilor era ca o coardă elastică, o lungeaaam până când colțurile gurii se duceau la urechi, atâta era zambetul de mare.

În anii care au urmat, bucuria s-a făcut mai mică, dar o purtam în piept, fudulă, ca pe un globuleț luminos.

Pe urmă, nu știu exact când, darcredcăatuncicândamuritmamamea, s-a piticit bucuria asta.
Și am ascuns-o în anul ăla, că era cu țepi și mă incomoda la inimă.

Pe urmă, nu știu exact cum, n-am mai avut-o. Bucuria.
În locul ei s-a încoțopenit, stabilă și diformă, o indiferență tristă, care-mi făcea tai-tai din mână, vin și pleacă sărbătorile, soro, ete, mâine-poimâine începe anul nou, mare brânză că nu te rupi tu în chefuri.

Bă.
Mi-a zis, ieri, o prietenă, că iubitul ei adoră luna decembrie, pentru că e magică. No matter what.

Are dreptate.
Simt eu că are dreptate, și îmi pare rău că n-am gândit așa, ca iubitul prietenei mele, în toți anii ăștia care au trecut.

Mi-a fost frică să mă bucur.
Că aș fi plâns.
De dorul mamei.
De dorul Pupei.
De dorul LUI (oricare i-ar fi fost numele, atunci).

De fapt, nu.
Nu mi-a fost frică să mă bucur.
Mi-a fost frică să nu plâng.
Îmi e frică, al dracului, de plâns.
Și acum, uite, mi s-a proptit în gât. Parcă stă la pândă.

Pentru defecții singuratici, care simt așa ca mine, ratații sentimentaloizi, scriu azi.
Facem tot posibilul să evităm o bucurie lacrimogenă – de parc-ar fi catastrofă, se-ntâlnește titanicul cu aisbergul gen, și uităm că în fața ochilor noștri orbi se află câte-un om drag care are-n piept o bucurie pe care vrea să o întindă luuung, ca pe o coardă elastică, în jurul nostru.

Săniuța fuuge,
Nimeni n-o ajuunge,
Are dor de duucă,
Parc-ar fi nălucă…

*

Mai e până când vine Crăciunul.
Aș vrea să-l întâmpin cu un globuleț luminos, prins de suflet.
Sper să plâng tot, până atunci. Și morții, și viii.
Și tot până atunci sper să nu mă mai doară nimeni.

4 Responses to “o. ho. ho.”

  1. lumi says:

    nice,,,,,te pup nonel

  2. Crisu says:

    Kiss,love&hugs 🙂

  3. Ralu says:

    Te pup cu drag si-ti doresc ciucure de globulete luminoase, nu doar unul…sa fie multe, multe si sa imprastie scanteiute peste tot.
    ———————————————————–
    Pentru ochisorii tai:

    Pe mine m-a secerat din radacina cand prietenul meu mi-a spus ca pt el Craciunul nu a insemnat nicodata mare lucru dar ca o sa facem cum vreau eu si brad si orice vreau, numai sa nu-l intreb ce crede pt ca nu vrea sa ma dezamageasca…m-a durut totata copilaria lui…si a mea, plina de magia adevarata a Craciunului..de fursecurile bunicii, de bradul impodobit cu globuri vechi de la strabunica..si de teama ca eu nu pot sa fac pe altcineva sa inteleaga asta.
    Sunt multi oameni tristi in lume. Sunt multi oameni carora nu li s-a oferit lumina atunci cand au avut nevoie de ea, dar printre ei sunt oameni care o recunosc ..sper sa pot sa ofer si eu o scanteie de magie care sa faca macar un Craciun intr-o viata mai cald si mai cu semnificatie..si mai sper ca cel de langa mine sa o recunoasca.
    Mi-e dor de un Craciun adevarat …anul trecut nu am observat ca a fost pentru ca am lucrat fara pauza…acum 3 ani, dupa Craciun, s-a stins incet si discret cea care m-a crescut si mi-a suflat lumina in suflet cand mama muncea in fabrica…anul asta…mai vedem.
    Brad sa fie ca globuletze punem noi, nu-i asa? 🙂

Leave a Reply to Crisu