eu, subiectul. nu obiectul

on August 29, 2013 in Oglinda

Tipul are nu știu câți ani, că nu l-am întrebat. Până-n treizeci.
Mă place.
Plăcutul ăla de admirație adevărată doi în unu cu respect inclus, care mă flatează.
Și mă face să mă simt bine.
Ne-agresată de priviri șobolănești.
Ne-insultată de fraze cu sensuri de ce ți-aș face.

Râde cu poftă când zic ceva comic, îmi sare în ajutor când pun mâna pe-un decor, îmi deschide portiera la mașină (da, fetele, am ajuns să ne mirăm de normal) și e tot timpul atent.

Zilele trecute eram în Centrul Vechi, aveau copiii spectacol.
Tipul ne ajută cu tot ceea ce-i nevoie.

E.
Și omul de la sunet pune muzică.
Boxele duduie.
Eu aveam o zi tristă.
Așa că am dansat puțin, ca să mai scutur din gânduri.

…Moment în care, privindu-mă cu aceeași admirație, tipul despre care povestesc scoate pe gură, textual:
Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt mai bătrân!

E cel mai frumos compliment care sună urât pe care l-am primit în ultimii trei ani.

I-am zâmbit și i-am răspuns:
– Îți mulțumesc. Mă onorezi.

*
Anul trecut am cunoscut un tip drăguț.
Mi-a spus, într-o zi:
– Arăți mișto. Ești piesă.
– Mulțumesc, în morții mă-tii.

2 Responses to “eu, subiectul. nu obiectul”

  1. Bobby Goldner says:

    Ti-am zis eu ca esti frumoasa? oare cite zeci de ani tre” sa treaca sa ma crezi?? Ma amuz de mor… esti grozava “pieso”

Leave a Reply