Te uiți, de vreo cinci luni, cu admirație și cu niscai ceva-uri în plex, la un suflet-bolovan, pentru că sclipește, iar hormonul îți șoptea, pervers, că ai în față un suflet-lumină.
Neuronul te ținea în lesă, explicându-ți: Are particule strălucitoare de mică, sufletul-bolovan; el reflectă doar lumina ta.
Și te-ai dat ușor la o parte, să nu intri pe orbită, satelit.
E bine că neuronul ți-a blocat hormonul. Iar.
… O să ai ce regreta, pe patul de moarte, la capitolul netrăite…
Însă acum, ai tăi nu mai au motiv să-ți spună:
Nu mai privi în jos!
P.S. Lasă lumina aprinsă, ca să ştim că eşti acasă.
Frumos,o data mai mult.
Acasa la mine lumina e mereu aprinsa.
Asa.
Te pup, cu drag.