Fotografia aceea, de pe Facebook, mă lăsase fără suflare.
Era, acolo, un copac mare.
Am hotărât că trebuie să îl vedem.
Două nebune ale nimănui. Maria și cu mine.
Și am pornit la drum, entuziaste. Îmbătate de ideea călătoriei.
Cu vreo două hărți, pentru reper, puse bine în inboxul de mail.
Cu mâncare și apă în portbagaj.
Neavând nici cea mai mică idee despre cum o să fie.
Coșulețul de picnic
.
.
.
.
Aventura a început din secunda în care am setat telefonul pe sistemul de navigație GPS. Pe care am avut neinspirata idee de a-l urma, ca pe poruncile sfinte.
Pe hartă, știți, firul cel mov îți arată drumul cel mai scurt. …Care, de regulă, din cauza faptului că e abandonat, durează cel mai mult.
Mă rog.
E cool să mergi cu mașina la pas.
Ea devine, din acel moment, personaj.
Deci iată că excursia noastră are acum trei individualități, deci putem spune că suntem un grup.
Păi dacă tot suntem un grup, ne-am gândit să vizităm, mai întâi, vulcanii noroioși de la Homorod.
Locația este în drumul nostru.
…Dar vulcanii noroioși nu se dau găsiți. Sau or dormi și ei de prânz…
Ne-am consolat cu două mere pădurețe și cu ceea ce am numit noi
Stonehenge de Homorod.
.
.
.
.
Nu trece mult, și vedem indicatorul pe care scrie Mercheașa.
Am ajuns. Nu mai e mult. …Ziceam noi.
Înainte de a intra în satul acela, am descoperit că internetul este mort.
N-aveam hărțile decât în mail, ce dracu facem acum?
Indicația din memorie “La ieșirea din sat, primul drum la dreapta, peste deal, o stână și după ea, copacul” părea promițătoare.
Dar Maria e năucă, o fi reținut bine?
– Păi ți-am spus și ție, tu cum ai reținut, Nona?
– Păi eu sunt senilă, pe mine te bazezi, puiule?
Când am ajuns în sat, ne-am oprit la prima poartă, unde trei bărbați stăteau la taină.
I-am întrebat, cu bucurie: Unde este COPACUL?
Răspunsul a fost prompt.
– Care copac?
…Moment în care am filosofat, simplu, că trebuie să ținem cont, strict, de indicația păstrată în memoria Mariei.
Doar că…
Satul are, firește, o intrare, și o ieșire.
… Care se pot schimba… dacă vii din direcția inversă…
Ce facem?
Mergem înainte, și considerăm că asta e intrarea în sat.
Nu ne-ar fi putut rupe nimeni entuziasmul.
Parcă eram într-o altă lume.
În loc să ne speriem, ne bucuram.
în loc să simțim unda abandonului, râdeam.
E bine.
Deci mergem înainte.
Să găsim copacul.
Ajunse la ieșirea din sat, oprim mașina.
La poarta casei pipernicite, sunt mulți copii arși de soare, și un nene cu alură de tractorist.
O rog pe Maria să vorbească cu nenea, în timp ce eu mă împrietenesc cu copiii.
Maria se dă jos din mașină.
Maria are trei metri înălțime. Doi metri de picioare. Pantaloni scurți. Și față de fotomodel.
Nenea tractoristul dă în bâlbâială, dar are grijă să îi spună tot ce știe. Adică un fel de nimic, împachetat în conversație.
Eu, cu copiii de vorbă. …De vorbă, eu. Ei, sfielnici.
– Voi toți sunteți frați?
– Nuu. Zice fetița din spate. Eu sunt a lui Mica și ei toți sunt ai lui mami.
Copii și flori
.
.
.
.
În cinci minute se umple strada. Au venit și alți copii, și mamele lor, care imi zic sărumâna.
Eu le spun că am venit să vedem copacul, ei mă privesc cu o înțeleaptă înțelegere, care ascunde în pupile întrebarea cheie “Ce copac?”
Maria se urcă în mașină, și îmi susură un: Te rog să-l mai întrebi tu o dată, pe nenea, că n-am înțeles nimic.
OK.
Deci primul drum la dreapta, doamnă, stați departe de râpă. Sus e stâna, și de la stână vedeți copacul. Vedeți că în stânga drumului mai e un alt drum, nu vă duceți pe el, rămâneți pe ăsta.
E clar ca bună ziua.
Ne luăm la revedere de la mulțimea din stradă, și…
Facem dreapta.
…Direct în sălbăticie.
Drumul are cratere brăzdate de tractor și, pe porțiuni mari, bucăți de piatră neagră, de munte, colțuroasă.
În paralel cu noi, la trei metri distanță, e celălalt drum, pe care nu avem voie să mergem, căci nu știm unde duce. Este lin și decent, iar noi privim cu jind la el.
Sub piciorul delicat dar ferm al Mariei, automobilul înaintează precaut.
În față este un deal nesfârșit, care pare de neatins, căci mergem prea încet.
După câteva zeci de metri, cele două drumuri, adică cel lin, din stânga, și cel plin de cratere, al nostru, se întâlnesc la mijloc, formând o altă cărare. Unică.
Ne pufnește râsul.
Îl boscorodim pe nenea tractoristul – cu indicațiile lui, cu tot – și înaintăm cu mașina la pas, mai departe, înspre deal. …Sau suntem, cumva, pe el?… E iarbă peste tot, copaci în zare, nici urmă de stână, nici urmă de râpa de care trebuia să ne ferim.
In The Middle Of Nowhere.
Pe un drum unic.
Rătăcite gata.
– Ce facem?
– Mergem înainte.
În aer, în noi, e o energie bună, simțim aventura și nu ne traversează nicio spaimă.
Eu merg înaintea mașinii, căci de acum iarba acoperă din ce în ce mai mult urmele vechi.
Căutare
.
.
.
.
Ajungem pe coama dealului. Cât vezi cu ochii, o mare de copaci… Și niciun reper din cele pe care le căutăm.
Trecem pe sub ramuri, tufele de mure salută zgomotos portierele mașinii eroine, e soare puternic dar e bine.
E o senzație de bine.
Văd, în zare, un arbore enorm, și alerg spre el, cu inima bătându-mi tare.
Ajung acolo, știu că nu e cel pe care îl căutăm, dar mă lipesc de scoarța lui și-i strig, Mariei: E al meeeeu!!!! E al meeuuu!!!
Păduchele acela portocaliu, lipit de stejar, sunt eu.
.
.
.
.
Înaintăm pe dealul cel infinit.
În jur, din loc în loc, urme de stejari bătrâni.
E ca un cimitir al copacilor seculari.
Bucăți de trunchiuri mari. …Poleite cu un argintiu nefiresc. Par bucăți de stâncă, lipite de pământ.
Suntem într-o altă lume.
Iar lumea din care venim noi nu mai există.
Urme
.
.
.
.
Senzațiile, pe dealul acela, printre copacii aceia, devin intense.
Căutăm cu privirea, flămânde. Căutăm râpa, stâna, orice.
Când văd.
În stânga.
Departe, în zare.
Animale care pasc.
Speranța
.
.
.
.
.
– Mariaa, uite !!! Cred că aia e stânaa!!!!
– Ce facem?
– Mergem acolo. Măcar să întrebăm. Dacă nu îl găsim acolo, ne întoarcem aici, și mergem în sus.
– Eu nu abandonez, Nona.
– Așa.
Am părăsit drumul, și am luat-o în stânga. Eu mergeam în fața mașinii care tăia, de-acum, dealul – pe orizontală.
eroina noastră
.
.
.
.
.
A durat o veșnicie până când am văzut câinii care alergau spre noi, lătrând.
În depărtare, ciobanul privea la noi, cu mâinile la ochi.
Maria a claxonat timid.
Am pus mâna pe claxon și am ținut-o acolo mult, ca să fiu sigură că ne vede și că va veni la noi.
Când s-a apropiat, aveam, deja, teamă de întrebarea “Care copac“?
– Ne-am rătăcit… Căutăm …Copacul… Aveam reper o stână, o râpă… N-am văzut nimic…
Ciobanul, un tinerel zvelt și politicos, zâmbește cu bunătate, arătând în direcția din care veniserăm noi:
– Copacul… E ACOLO… Iar stâna aceea, e în sus, pe deal… De acolo se vede copacul…
– Noi vrem să ajungem la copac…
– Vă duc eu.
– Ne duci?
– Da.
Mergeam în față, eu și el, ciobanul. Și câinii lui, cei trei.
În spate, Maria cu mașina.
Pe câmpul neumblat, imens…
Și ne bătea inima, tare…
Dacă nu e acolo?
Dacă e alt copac?
Îmi rămăsese pe retină, din fotografie.
Știam că o să-l recunosc, dacă o să-l văd.
Iar drumul, dintr-o dată, devenise agonic.
Mi-era frică.
– Uite-l! Zice ciobanul.
– Unde? Sunt mulți, în zare.
– Uite-l, e acolo!!
Am făcut doi pași la stânga, și am simțit un nod de emoție în suflet.
Alerg spre el, și mă opresc la un metru distanță.
Copleșită.
Privesc în sus.
EL ESTE!!!
(va urma)
