Archive for August 22nd, 2011


Are capul mare.
Creierul atrofiat.
Gură de buldozer. Cu ea sapă în tainele celorlalţi, cu ea scuipă înspre alţii confesiunile bieţilor nefericiţi care au crezut că omului respectiv îi poţi încredinţa o taină.

Are ochii acoperiţi de jaluzele şi urechi de prădător nocturn.
Sare de la o stare la alta ca luminile unui girofar.
Te unge ca alifia, uneori, ți se vâră în ochi ca sarea – alteori.
Are limba ca un mosor fără ață – dar cu intenție de fitil, și întunecă orizontul chiar dacă afară e lumină.

Când specimenul de mai sus este femel, doza de otravă este maximă şi paralizatoare.

M-am întâlnit cu ea, săptămâna trecută.
Eu, toată un zâmbet.
Ea, cu flăcările iadului stângaci acoperite de jaluzeaua privirii.
Nu ştiam de ce.
Am vrut să aflu.

– Ce ai? Eşti supărată?
Ea mi-a scrâşnit, printre vocabule incoerente, doi saci de nisip.
– Normal că sunt!!
– “Normal”? …Adică… pe mine?
– …Nu ştiu. Încă fac… cercetări.

Iată provocarea. În momentul cel mai nepotrivit.

Mi-a murit zâmbetul, instant.
Eu nu fac mahala.
Evit loazele greşit informate.
… Dar nu admit ca acestea să-mi fută ziua.

Am mitraliat-o, scurt.

Și iată surpriza. Într-o secundă – printr-un procedeu pe care eu nu îl înţeleg şi nici nu vreau să – faţa de buldozer s-a transformat în privire de câine supus.
– Hai, mă, că am glumit…

– Ai “glumit” cu mutrele fioroase și cu “cercetările”?… Hai să îţi spun eu ceva…

*

Am părăsit locul faptei numai după ce am avut grijă ca inculpata să simtă senzaţia aia… unică
… Pe care o experimentează cei care au curiozitatea de a fotografia un glonţ din faţă.

Simt, pentru prima oară de când scriu – că noianul de gânduri nu vrea să își aleagă literele de pe tastatură, pentru a le așterne, în pagina de jurnal, ca idee.
Așa că… Așa că nimic.

Am trecutul în urmă.
Stau pe marginea unei prăpăstii.

În față, viitorul meu.

O punte suspendată mă poate duce spre el.

Trebuie să fac pași mici, căci scândurile sunt putrede, pe alocuri.
Iar jos, abisul.

Ne e frică de ceea ce nu cunoaștem, și evităm puntea aia suspendată, terifiați că ne înghite necunoscutul.

Facem atâția pași greșiți, în viață, când ne învârtim sau rămânem pe lângă răul pe care îl știm, dar care este suportabil pentru că nu are mistere…
Când vine vremea să lăsăm negurile în urmă și să privim în față, paralizăm de frică. …Să nu facem pași greșiți.

Am să respir.
Am să mă prind de balustrada fragilă.
Și am să merg înainte.

Se poate să cad din nou. Foarte probabil că da.

O să parcurg drumul ăsta suspendat, încet, tremurând din toată ființa, cu îndoieli, cu regrete și cu toată pleiada de gânduri parazite care mi s-au agățat în sistem după ultima relație maladivă.

Trebuie să mă gândesc, simplu, că la capătul celălalt e viitorul meu.

Al meu.
Pentru mine.

Și-mi vor tremura picioarele.
Și-mi va bubui inima.

Pas cu pas, scândură cu scândură; cu alunecări, redresări, iar privirea – direct în față.

Drumul spre mine nu poate dura mai mult decât veșnicia pe care am trăit-o așteptând.