Jurnalul lui Manon.

Prin camera se tot falfaia o musca juvenila. Nu bazaia, n-avea, inca, glas.
Ii ardea de joaca. Mi se aseza pe picior, imi topaia pe mana.
Ma prinsese intr-un moment solemn, filosofam prostii.

Si proasta asta de musca se zbenguia rasturnandu-mi gandurile.

M-am enervat.
Am reperat-o pe un perete si m-am strecurat usor, din pat, cu un capac de cutie in mana.
Deci atat! O omor!!

Maria ridică ochii din telefon si ma interpeleaza nazal:
– Vaaai, Nona, cum sa o omori?

Ma opresc, naucita si usor in culpa.
– Ma seaca, nu vezi ca nu ma lasa in pace?
– Dar e mica… Nici macar nu si-a trait viata.

OK. Deci acest argument m-a lasat masca. Am pus cutia jos, invinsa.
– Bine, Maria. Dar daca ai salvat-o, trebuie sa o botezam.

…Si am intitulat-o Miki.

Azi dimineata, in febra pregatirilor pentru mersul la plaja – care se desfasura pe principiul zaceam in pat si ne faceam curaj sa plecam inainte de a ne prinde pranzul, Miki, musca juvenila, se dadea huta pe Maria.

Aburita de somn si ciufuta, Maria se ridica din pat si boscorodeste, in drum catre baie: Deci eu pe asta o omor!

M-am ridicat in capul oaselor si am zis: ATAT!
– Ce?
– Nu omori nimic. Miki e familie, las-o sa te bazaie!

Stateam ieri seara pe tarmul marii, si cascam gura la stele.

Pe linia orizontului licareau luminitele vapoarelor, iar din cer au picurat doua stele cazatoare.

Aveam, pe dinauntru, o pace de aia, deplina si rara.

M-am lasat in voia ei.
Cascam gura la stele, pe tarmul marii.

O ora mai tarziu, vizitam balciul din statiune, cu Maria.

Ne-am asezat pe un trotuar iar Maria m-a intrebat: De ce esti atat de cuminte, Nona?
– Am, asa, o pace in mine. O liniste deplina.

Cand am terminat de pronuntat cuvantul deplina, am simti cum ma inunda, pe dinauntru, o mare de lacrimi de alea grele, apasatoare.

Linistea, uneori, inseamna acalmie.
Atunci simti cel mai pregnant cat esti de viu singur.

…Mai ales cand casti gura la stele.