Jurnalul lui Manon.

Prima dată am așezat un carton in față, că îmi lăcrimau ochii privind în zare degeaba.
După aceea, am lipit poze pe carton, ca să nu mai văd maroul tern.
Apoi am pus rigips, că e demn și-l poți picta ușor în culori vesele; huma becisnică îmi dă alergii.

Am lăsat neacoperit un spațiu mic, în dreptul sufletului, pe acolo simt lumina din alții. Când am dubii, fug la fereastra de sus, ca să privesc ochii.

Rigipsul nu rezistă la intemperii, așa că am zidit împrejur multe cărămizi roșii, turnuleț.
Am săpat șanț, pe dinafară, și l-am umplut cu apă.

O fortăreață. Acolo stau acum. În turnul care se confundă cu un deal, căci peste cărămizi crește iederă.

Nu mă mai poate cuceri decât bărbatul din visurile mele. …Dar el nu știe unde mă aflu, în lumea asta mare.

Și dacă m-ar găsi, n-am poartă, să-i deschid.

Uite… Desire

Nu mă agită, mă face să zâmbesc și să mă relaxez.
Or mai fi vreo doi, ca mine, în eterul ăsta…

Surprinsei azi o bârfă mică pe coridoare, și voiam să trec mai departe, cu privirea aia a mea, sugestivă. Aveam sprânceana a dreaptă în sus – lăsați oamenii în pace, e viața lor, se culcă și ei cu cine vor – gen.

Iar el (menționez în treacăt că el mă poftește, de ceva timp) mă agață cu replica:
– Lasă, că și de tine am auzit, acum câteva luni…

Fac stop și mă întorc, absolut fericită.
– Ia, lovește-mă, dragule, că de un an și șapte luni m-am călugărit. Dar sunt curioasă, cine se culcă avec Manon și ea nu știe?
– Ăăă… e tipul ăla, care venea uneori cu o cameră și filma prin școală…
– Ăla de un metru șaizeci de-l băgam sub radical, cu plete la spate și chelie în față, slab mort?
– Î-hî.
– Cu geanta aia verde, murdară?
– Nu știu de geantă.
– Cu coșuri pe frunte?
– Ăla, da, de la ziaru ăla…

Mă pleoștesc, brusc.
– E gay. Declarat.

Și plecai cu sprânceana a dreaptă în jos, uuușurel dezamăgită.

*
Sunt atât de boringitor – cuminte, încât nici măcar fitiliștii nu fac eforturi să inventeze, despre mine, o picanterie verosimilă.

Îl vezi peste tot, multiplicat ca limbricii. E plin pământul de ei, dar nu crapă, să-i înghită, că-i e și lui frică de…

…Fitil.

Harnic – doar când e privit de ochiul șefului.

Se îndoaie, se frământă, plimbă țeava prin întreprindere la momentul oportun.

Uneori oftează cu ecou.

Are voce blajină pe frecvență ușor stridentă și priviri de maică precistă.

Practică, în măsură farmaceutică, uimirea și confuzia.
Te face să repeți un lucru până când se alege praful de logica elementară.
Îi e comod să-l crezi prost, căci nu ai timp de explicat la infinit – așa că preferi să îl ignori și să rezolvi tu problemele. …De cele mai multe ori sunt ițe încurcate chiar de el.
Deci te enervezi.
Atunci îi crește, brusc, din neant, și mușchiul de personalitate.
…Oh, da, în el agonizează un lider ascuns, frustrat că nimeni nu-i recunoaște meritele (care?).

De aici, otrava.

Nu e prost, ci viclean.

Păcălitor.

Privirea de oaie beată mușamalizează gânduri de lup mârșav.

Confuzia jucată acoperă țeluri precise.

Miorlăiala ascunde o limbă veninoasă care poartă vorba, de la o ureche, la alta…

Ținuta umilă se transformă instant în șopârlă târâtoare prin tranșee, pentru a băga fitile pe toată rețeaua. Ici, colo, pretutindeni.

… Dar. Ironia soartei (ah.)

Când ești fitil, e logic să îți dea altcineva foc.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă (din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual) spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi.
E de înţeles. <–  😉

Am primit un parfum de sărbători, C.K. – One.
Miroase a proaspăt, a optimism. E fresh, nu gălbui (aşa le zic eu ălora dulcege).

M-am pufăit cu el de câteva ori, dimineţile. Vreo patru zile, dar nu la rând.

Ale dracu zile. Proaste, domnule, toate. Întâlneam câte-un monstruleţ care îmi făcea un minut amar, de-mi ruina optimismul. Umblam cu zâmbetul în buzunar până seara.

A cincea dimineaţă, dinadins, mi-am spus: Parfumul ăsta e ca un jinx. Ia să-mi dau şi azi cu el, să văd, să-mi confirm…

A cincea dimineaţă a fost acum două zile. M-a pus un individ pe butuci.

Ookeeei… Deci o să folosesc de acum Înger sau Demon, când ies din casă, căci e clar, jinxul e jinx.

Dar, ah, mirosul acela, One… Fresh… optimist…
Ce fac cu parfumul? Îl arunc?

Nu-l arunc.

Îmi dau cu el prin casă, şi stau la pândă.

Ce mi se mai poate întâmpla? Să mă înghită sifonul de la duş? 😉

Îmbătrânesc. Pe dinăuntru. Nu mai pot para loviturile sub centură, nu mă mai refac uşor.
De la întâmplarea de ieri sunt zombi. Nu mai zâmbesc, efortul mă costă energie.
Fac treaba ca un roboţel, şi merg cu ochii în pământ, pentru a evita întrebările.

*

Azi. Eram la sală, aranjam decorul, când mă sună Antenuţă, electricianul. Cel care, în afara orelor de program vine, şi iar vine, să revadă spectacolele.
– Doamnă, îmi deschideţi şi mie uşa de la biroul dumneavoastră?
– De ce, puiule?
– Am o siguranţă de schimbat.
– Vin acum.

Mă târăsc, apatică, spre birou… …Şi mă întreb, pe drum, ce siguranţă am eu, de schimbat, pe-acolo…

Ajung la ușă. El era acolo.

Cu doi trandafiri albi, în mână.
– Unul este pentru dumneavoastră, celălalt este pentru Irina.

Instant, îmi ţâşnesc lacrimile, fluviu, din ochi.

– Pentru ce, dragule? Pentru ce ne dai flori?
– Voiam să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi.
– Mă copleşeşti…

Şi plâng, plâng, fără să mă gândesc măcar o clipă că sunt penibilă, că ar trebui doar să zâmbesc şi să mulţumesc, amabil.

–  Îţi mulţumesc… Mă copleşeşti…
– Aşa! Acum ştiţi şi dumneavoastră ce simt eu când ies de la spectacole.

…Antenuţă, electricianul. Steluţa luminoasă a unui azi mohorât de ieri.