Prima dată am așezat un carton in față, că îmi lăcrimau ochii privind în zare degeaba.
După aceea, am lipit poze pe carton, ca să nu mai văd maroul tern.
Apoi am pus rigips, că e demn și-l poți picta ușor în culori vesele; huma becisnică îmi dă alergii.
Am lăsat neacoperit un spațiu mic, în dreptul sufletului, pe acolo simt lumina din alții. Când am dubii, fug la fereastra de sus, ca să privesc ochii.
Rigipsul nu rezistă la intemperii, așa că am zidit împrejur multe cărămizi roșii, turnuleț.
Am săpat șanț, pe dinafară, și l-am umplut cu apă.
O fortăreață. Acolo stau acum. În turnul care se confundă cu un deal, căci peste cărămizi crește iederă.
Nu mă mai poate cuceri decât bărbatul din visurile mele. …Dar el nu știe unde mă aflu, în lumea asta mare.
Și dacă m-ar găsi, n-am poartă, să-i deschid.
