Alex

on January 20, 2011 in Crochiu

E înăltuț, drăguț, pompier cu funcție și de portar. În timpul liber, om bun la toate.

Alex.

Are o voce glisantă, i se subțiază așa, ca firul de ață, când vorbește. L-aș lua la noi, la Studio, dar trage toată lumea de el.

Alex face parte din familia UNATC.

E curat.

Zâmbește frumos și are obiceiul să se împrietenească, pe la admitere, cu candidatele. Plin de solicitudine, oferă informații – camelonul ăsta mic – de zici că e student.
Dar el e doar pompier cu funcție de portar.
Are 20 de ani, și muncește.

Îi place cu noi.

Când mă vede preocupată, fuge după mine, doamna Nona, sunteți supărată pe mine?
– De ce să fiu, măh? Și ce mă tot întrebi, de parcă aș fi vreo scorpie?
– Așa. Ca să nu fiți supărată pe mine.
– Alexandru, mă plictisești.

Și el zâmbește frumos. Îi lipsește mama lui…Ahh… Copiii fără mamă…

Și taică-su lucrează la noi, tot pompier. Nu se înțeleg deloc, iar eu îl cert pe ăl bătrân, să lase copilul, că e bun, și muncește.

Alex a început să vină la spectacole. Stă cuminte să le vadă. …În repetate rânduri.
Și el, și Chiriac, alt pompier. Și Antenuță, electricianul. …Deși programul lor de lucru s-a terminat…

I-ai corupt, Alex, zic eu cu inima caldă, zâmbindu-i… (Dar nu-i așa. I-am corupt eu, pe toți. 😉 )

*
Acum trei zile, Alex era cățărat pe schela de lumini.
Dă-te jos de acolo, că mă bagi în pușcărie, cine te crezi, Tarzan?
– Doar pun un cablu, doamna Nona, nu cad.

– Bineee… Mă supăr!
Noo… cobor acum, stați să-l prind și gata!

*
Ieri, Alex se fudulea prin incintă cu o centură lată, prinsă la brâu, de aia, de alpinist utilitar. Zdrăngăneau pe ea câteva carabine mari.
Unde dracu te mai cațări, măh, cu centura aia mai mare ca tine?
– Nicăieri.
– Da, Alex. Are sens.

*
Azi, Alex avea piciorul stâng în gips.
Vai de capul tău, Păcală… te-ai împiedicat în centură? …Sau te-ai cățărat pe undeva, ai căzut și ți-ai rupt piciorul?
– Noo, am alunecat pe scări. E luxat.
Aveți cumva cârje?
– Mmmda, Alex, am.
– Mi le dați și mie?
– Da, Alexandru, mă reped acum să caut în birou…Pff… De unde dreq să am cârje eu? Toată viața mea am fost scrântită la cap, la membre m-a ferit dumnezeu…
Și el iar zâmbește frumos.

*
Pe seară, Alex a venit la spectacol sprijinindu-se într-un cadru de aluminiu, șontâc-șontâc.
Să vezi bătaia dracu ce-ți dau eu ție, i-am zis… Tot nu te potolești… Și i-am deschis ușa, să intre în sală…

Mâine o să se fudulească prin școală cu gipsul ăla și cu cadrul de aluminiu… Îl vor întreba studenții ce s-a întâmplat, și el o să povestească de nebuna aia de treaptă pe care a alunecat…

*
Alex al nostru… L-a adus și pe el soarta printre noi… Are nevoie de atenție, căci are sufletul burețel…

Mi-e drag, Alex.

… Căci a rămas blocat în copilărie. De aia zâmbește așa de frumos. 🙂

11 Responses to “Alex”

  1. PumpkineilA says:

    Un copil care mai stie inca sa zambeasca frumos… Iar tu, ii strangi, far’ de voie uneori, in tine pe cel ramasi blocati undeva. Sufletul tau, draga Nonuta, e cel mai buretel dintre toate…
    Alex al tau sa se faca bine repejor, sa poata incasa bataia aia promisa 🙂 sa nu uiti cumva de ea.

  2. Murariciul says:

    🙂 ce buna esti tu, noni a noastra draga 🙂

  3. Anca says:

    Oamenii ca tine aduc lumina in inimi, cum ai adus lumina in inima lui Alex si zambet pe chipul lui. Te felicit, draga Nona!

    • Manon says:

      eii, ancutza draga, nu aduc eu lumina, insa, da, uneori reusesc sa o scot la suprafata, caci unii oameni isi tin lumina pitita, altii nici nu stiu ca o au…
      pup.

  4. Evergreen says:

    Nonette, Alex si joaca in filme 🙂
    Io zic c-o să facă teatru. O să-l caut să-i semnez gipsul.

    :*

  5. Ionel ... says:

    Nonel, (ca sa semene cu numele meu de alint…) scrii asa de frumos ca-mi dau lacrimile. Imi dau pe afara din buretel. Sau sufletel. Oricum… de copil. 🙂

  6. […] plec. – Te pup, Alex. – Ceao, […]

Leave a Reply to Murariciul