**
update 09 mai:
comanda la mine ioji. …Tu eşti de-al meu, din jurnal, nu?
Eu m-am născut altfel. Şi am rămas aşa, deşi am încercat, toată viaţa mea, să fiu cum mă vor ceilalţi, pentru a avea şi eu loc între ei…
…Eu, afectivo-dependenta.
Am muncit mult cu mine împotriva mea.
Să îmi pese mai puţin.
Să construiesc, după modelul celorlalţi, gărduleţ de protecţie.
Să calc cu fierul roşu empatia genetică, pentru a lăsa în loc doar cicatricea rece a complezenţei.
Să evit privirea în pupilă, pentru că văd, într-o fracţiune de secundă, istoria, trecutul, gândurile, nevoia, zbuciumul, resemnarea.
N-am reuşit decât atât: să zâmbesc frumos când înăuntru urlu. Am reînvăţat să merg, păstrând nostalgia zborului.
E bine. Am un loc în societate.
Dar conflictul cu propria persoană este mai cumplit decât emblema de paria.
Tu, pe tine, nu te poţi învinge şi convinge niciodată.
Ai două alternative: ori creşte iarba peste tine în cimitir, ori ajungi la nebuni.
Am înţeles că trebuie să fie ceva care să mă ajute, nu îmi pot pune mâinile pe piept şi lumânarea în mână, nu eu, luptătoarea care mută munţii pentru alţii.
Şi într-un târziu, mânată de ceva de dincolo de propria fiinţă, am început să scriu, timid, scuipându-mi inima pe foaie. Şi, după, am citit. Şi am recitit. Şi, recitind, îmi încărcam bateriile şi deveneam cuminte şi transparentă. În ziua aia nu eram polarizantă. Mă consumam până aveam lumina unui fitil de lumânare.
Aşa a ajuns Manon, Jurnal.
Tot ce pun în scris exprimă lucruri care mă marchează.
Dar eu sunt altfel. Mă marchează tot, obiect sau fiinţă, tot ce îmi păşeşte în spaţiul personal.
Speram, când l-am aruncat în eter, ca Jurnalul să fie doar o carte pentru voi, care să vă amuze, în care să vă recunoaşteţi tristeţile, trebuie, îmi ziceam, să fie şi alţii ca mine…
…Însă nu ştiu cum, nu ştiu când, jurnalul a devenit o sticlă aruncată în ocean, cu un bileţel înăuntru. …CARE PRIMEŞTE RĂSPUNS.
M-am izolat aici, ziceam, însă nici aici nu pot fi oarbă, aşa cum ar trebui.
Noi nu ne-am adunat întâmplător pe – iată ce ironic, out.ro, şi a fost o chestiune de timp până să realizez că nu am nevoie să vă privesc în pupilă, ci doar să vă citesc înşiruirea de litere din comentarii pentru a vă înţelege şi vouă, fiinţa.
Eterul nu ascunde, ci dezvăluie.
Bucurii, resemnări, drame.
Care mă ating direct.
E bine. Suntem vii.
Şi iată-ne:
Unii dintre voi sunt vechi, familie, prieteni, ne ştim, mai nou mă citiţi asiduu. Mărturisesc, sunt surprinsă, nu mă aşteptam în veci sa-mi spuneţi că, citind jurnalul, mă recunoaşteţi.
O categorie este reprezentată de cei care rezonează instant cu mine şi revin aici aproape zilnic. Unii scriu, simt nevoia să se exprime, alţii doar citesc şi nu au, încă, destul curaj, să intre în familie.
Alţii, ego-uri puternice, aparţin încrengăturii pe care eu o numesc vânători de suflete. Sub pretextul admiraţiei, ei caută să spargă aşa zisul mister al nonei, să o consume. …După care îşi iau zborul, mulţumiţi, în timp ce eu, urmărindu-i cum se depărtează, ştiu că au plecat de aici cu mine în fiinţa lor.
Iar alţii, aţi zburat înspre listuţa mea de messenger. Aţi simţit nevoia să comunicăm direct. Despre voi. Despre mine. Despre general şi despre esenţă.
…Ceea ce m-a marcat.
Urma, logic, să scriu despre asta, nu? Aşa îşi încarcă Manon bateria.
O fetiţă are o iubire secretă şi i se sparge sufletul în incertitudini, iar zbuciumul acestui suflet m-a atras şi pe mine în vâltoare.
Un bărbat a încheiat, auzi cum sună, o relaţie cu iubirea vieţii sale, iar eu i-aş rupe din inima mea o bucată, să o pună pe rană.
Eu nu pot face nimic, doar să scriu, să recitesc şi să aştept până când se va rezolva totul. Căci, nu ne putem plânge, ştim că finalul există.
Dar…Cum să scriu eu despre oamenii ăştia, care îmi fac parte din inimă, pseudo-obiectiv sau în cheie comică pentru a ascunde tristeţea, ca despre necunoscuta vânzătoare de la butic?
Dar cum să nu scriu? Nu ăsta-i locul meu de defulare?
Azi noapte, insomniacă, am găsit soluţia. Cenzura. Ai mei trebuie protejaţi de răutatea ochilor necunoscuţi care aterizează, uneori, pe aici.
Eu scriu. Cenzurat. Iar ei nu trebuie să se devoaleze.
Iar ceilalţi…vor înţelege că trebuie să se ferească să îmi pătrundă în inimă, căci inima mea se descarcă aici.
Aşadar:
Iubita mea, nu e bine, nu e normal, n-o să-ţi fie bine.
…Dar, indiferent de ceea ce hotărăşti, voi fi lângă tine, să mă bucur, sau să te ţin la pieptul meu, ca să plângi.
Dragul meu, eu cred în iubire. Eu cred în cuplu. Păstrează inelul.
Şi ţine minte:
Când femeia pune punct, ea pune, de fapt, puncte de suspensie. Te îndeamnă să lupţi.
Ştii ce trebuie să faci.
Vă rog să mă iertaţi pentru că am scris aici poveştile voastre, mi-am asumat riscul de a vă pierde, însă nu pot să duc tot în suflet. Aşa că le aşez aici, fracturat.
Da, azi sunt patetică, de la pathos, afară plouă şi mie îmi lipseşte ceva.
…Nu ştiu dacă voi învăţa să scriu povestea lui Manon -făcând abstracţie de ea.
Probabil că e o chestiune de timp până când Jurnalul se va întoarce pe hârtie.
**
update 08 mai:
pretul unei rochii de seara manon. …Mulţumesc pentru că mă întrebi semidirect pe mine, prin goagăl. Hmm…Să vedem…Câţi bani are italianu’ tău?
**
Am lipsit puţin şi n-am mai scris, că am fost bolnăvior.
N-aveam temperatură, doar o uşoară tensiune în plexul solar.
Îmi curgea nasul prin ochii înroşiţi, şi mi se umflase tare inima, în gât. …Ceea ce mi-a dat insomnie, căci nu puteam respira. Lipsa de odihnă mi-a tăiat pofta de mâncare. Inaniţia mi-a dat ameţeli. Ameţelile mi-au pus piedică în duş. M-am sprijinit în mâna dreaptă, ca să evit la timp prăbuşirea.
…De-aia zic, am fost puţin bolnăvior că mi-am scrântit mâna, cu ce să scriu, cu sufletul gol?
**
SMS-ul
Sunt într-un magazin de parfumuri. Am cerut vânzătoarei să îmi dea să miros parfumul tău, Ange ou Demon, ca să te simt aproape.
Eu îmi aduc aminte de toată singurătatea în doi, îi răspund: Drăguţ...
...Şi continui în gând: Cumpără o sticlă şi dă-o pe gât. Astfel, te vei umple de mirosul meu, ocazie cu care vei înţelege şi gustul pe care mi l-a lăsat relaţia noastră.
**
update 07 mai:
vezi doar pe ea …d semne c ar vrea. Aşa, şi? Îţi paraliză bărbăţia, brusc? D c?
**
update 06 mai:
xyzal cu polen. Vă recomand să nu le luaţi împreună, primul este destinat combaterii celuilalt.
Sunt lucruri pe care nu le vedem, dar există. Trebuie, doar, să ştim cum să le privim…
Era un joc, în copilăria noastră…La mine în oraş îi ziceam pituluşul, alţii îi spuneau de-a v-aţi ascunselea.
Îi lăsam pe copiii din noi să se joace. Să caute.
…Nu ca, azi, pe messenger, unde ne pitim pentru a nu putea fi găsiţi…
Eu mă ascund ghiduş de voi pentru a putea fi găsită.
Sunt aici dar invizibilă, şi vă fac cu ochiul. …Şi voi mie, dacă mă vedeţi.
Stt, nu spunem secretul…
Aşa. …Mi-eşti drag, ochi necunoscut care citeşti ce nu se vede.
.
**
update 05 mai:
durere. Te cred.
Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.
**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.
Ete, ăl mic, afli acum…
Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…
Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.
Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.
Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…
Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.
La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.
Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…
O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.
M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.
Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…
Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.
…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.
…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.
Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!
Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?
Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.
A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.
…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…
Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…
Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.
Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.
Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…
Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…
**
update 04 mai:
1. unde imi pun cortul. Păi, ştiu şi io? …Aici îţi convine?
2. cand ma enervez ma doare pieptul si nu mai am aer. Te înţeleg. Verifică, în momentele alea, dacă ai vreo mînă înfiptă-n gît şi vreun obiect ascuţit care împunge pe lîngă coaste.
…Băă, voi vorbiţi cu goagălu ca şi cum ar fi nenea doctoru’?
3. gandacii negrii de baie. Nu reprezintă motiv de îngrijorare. Ei locuiesc în abis şi umezeală şi circulă pe crăpăturile de lângă ţevi, nimerind accidental în casa noastră. Periodic, o pereche de gândaci părăseşte cuibul şi pleacă în căutarea unui nou domiciliu, tranzitând nevinovat baia umanoizilor. După ce-şi găsesc locaţia cea nouă tot în întunericul de pe lângă conducte, fac drumul invers şi revin cu toată familia. Moment în care umanoizii decid să-i extermine, deoarece cred că e vorba de o invazie.
Deci, nu vă speriaţi degeaba. …E o chestiune de timp până când umanoidul va extermina tot ce mişcă, deoarece şi-a delimitat, deja teritoriul: întreaga biată mamă Terra. Deci fiinţele ne-superioare care tranzitează, şi vorbim aici şi de gândacii dumneavoastră, au două variante: ori sunt consumate, ori sunt strivite.
