Jurnalul lui Manon.

“We’re so self-important. So self-important. Everybody’s going to save something now.” – George Carlin

Saving the Planet

Magistral!

Auzi, mă scarpin în cap, că am o dilemă adâncă…

Dacă scriu așa: Nu noi decidem când se termină

… Trebuie să pun punct sau semnul exclamării?

Ai un creier sclipitor.
…Aproape că mă păcălisei.

Ai un creier sclipitor… Dar în inimă pirații ciocnesc halbe de bere.

Există un singur loc, în lumea asta mare, care mă atrage dintotdeauna, care mă fascinează.

Există un singur loc în care aș vrea să ajung.  Dacă aș putea.

Marele Canion. Aici.

Foarte probabil că n-o să se întâmple.

Dacă ajungeți voi, să-mi povestiți și mie cum e.
Să privești oceanul fără apă.
Să auzi că nu bate vântul.
… Și cum e să pășești pe transparență.

Melodia din clip… Așa simt eu dorul.

Românul e pansiv. Are filosofii din alea, ţepene – legate, în general, de animale: oaia, capra, pisica.
Adică integrarea în absolut şi resemnarea la vederea toporului prieten, invidia pe faptul că “ăla are şi eu nu” şi, evident, “nu sunt eu de vină, şefu’, ci Dorel”.

Dar mai e una...

*
De trei luni aştept să mi se aducă două aparate de apă, pentru sălile de spectacol. Toţi ridică din umeri.
Azi mă întâlnesc cu cineva, care-şi făcea de lucru prin zonă.
– Aştept şi eu aparatele alea…
– Sună-l şi tu pe X.
*
– Alo, X?
– Da.
– Aştept două aparate de apă. Ştii ceva?
– Păi mă Nona, au venit… Dar nimeni nu mi-a zis nimic, aşa că… Unul l-am pus la mine, iar pe celălalt l-am dat la un birou.
– Aha. O fi fost o neînţelegere. Sunt ale Studioului.
– Păi şi eu ce vină am?
– Niciuna. Dă-mi-le.
Brusc, detectez alură de doliu. Vocea i se face grea şi definitivă.
– Păi dacă nu mi-a zis nimeni… Acum le-am pus aici.
– Înţeleg, puiule. Numai că ele nu au aterizat din spaţiu, ca fluturaşii de campanie. Le-a comandat cineva. EU.

*
Deci cea de-a patra filosofie românească se traduce prin “l-am găsit, al meu să fie, nu întreb, ci merg pe brânci”. Asta n-are animal predefinit.

*
Mi-am recuperat aparatele.
Mâine o să-mi vină comanda de dispensere profi pentru toaletele spectatorilor.
O s-o pândesc, pe principiul “leoaica”… 😉
… Şi, molipsită de filosofii,  mă întreb, naiv, dacă românii cred în: “Calitatea e mai ieftină”.

O stare de sictir…

Sictirul acesta este general. A incubat câteva luni, iar acum ne-a cuprins pe toți. Dă stări febrile și senzații de mers în gol.

Are ajutor prețios: Mama natură hâțână în balansoar primăvara și iarna, ne zâmbește sardonic și arată degetul: V-ați bătut joc de ozon?! Luați de-aici niște astenii pe-re-ne!
Așa că…
Potențialul entuziasm sau micile zvâcniri de bucurie ale vieții se reduc la un neah metafizic, moment după care ne blazăm la loc.

Sictirul ăsta e cameleonic. Are nuanțe de dezamăgire și se umflă instant a intoleranță. Poartă, la centură, trâmbiță de război, căci au trecut vremurile în care un sictir era doar o mică angoasă îngrețoșată de ea insăși.

Sictirul secolului douăzecișiunu.
A legat la ochi zâmbetul și i-a dat un brânci scurt pe bătăturile semenului din vecinătate – și acela, sictirit la maxim.

Tensiunile mocnite au devenit sonore, cuvântul de ordine este criză – iar oamenii se grăbesc să pună punct, în speranța că se vor elibera de ceea ce nu-și pot explica.
...Să pună punct... Dar punctul ăla e doar primul din suita de trei – care înseamnă, de fapt, o continuitate incertă.

*
Aud, destul de des, în jurul meu, cuvântul despărțire. Adică, vezi-doamne, punctul.

Despărțirea nu vine decât nechemată. …Zic eu.
(Și aș explica pe îndelete, însă, la mine, sictirul s-a camuflat în flanelul bej al lui “nu deschide gura, că e inutil”.)

*

Sictirul ăsta are 3 puncte. C o n s e c u t i v e.

Corect. 🙁

Corect. 😉

… Discutabil? 😉

corect. 😉