Jurnalul lui Manon.

Mă tot foiesc, de câteva zile, să scriu ceva aici, însă nu ştiu cum să formulez, ca să fiu coerentă.
Bărbaţii, de la o anumită vârstă, încep să se usuce pe dinăuntru. Devin “bărbaţi”. Adică se feresc, printr-un “miraculos” proces instinctual de dulcegării, romantisme, lacrimi şi discuţii, în favoarea vocii groase, a adulterului şi a violenţei ce are că principala cauză vinovăţia (fi-vi-ar putorile ale dracului!).
Fizicul lor se coace frumos, făcându-i să devină din ce în ce mai interesanţi (spre deosebire de noi, femeile, care ne ofilim în afara). Însă, pe măsură ce masculii se apropie de andropauza şi implicit, de groapă, sufletul se usucă.
Dacă eşti sfedeluş, sclipitoare, amuzantă şi inventiva, deci vie, au reacţii de retragere. Obosesc repede. Bărbaţii, pe măsură ce îmbătrânesc, devin, prin proces lent şi sigur, ingineri. Concreţi şi preocupaţi. Blazaţi. Cu ochi de peşte.

Am terminat cu introducerea şi intru direct în concluzie.
Nu îmi plac bărbaţii de vârsta mea.
Nu îmi plac nici cei mai bătrâni decât mine, în respiraţia cărora prevăd iminenta putrefacţie.
Îmi plac bărbaţii tineri.
Nu cei mai tineri decât mine, ci bărbaţii tineri ca mine.

**
Îmi bate inima foarte tare. Nu mi-a trecut, sunt tot îndrăgostită.

Am avut un atac de panică timid. Nu mai găseam jurnalul ăsta pe net, am crezut că mi-o fi şters echipa de la yahoo360 comoara. Acum m-am liniştit. Dar numai după ce i-am dat copy şi paste într-un word, să îl am şi eu de rezervă.
Sunt exact 69 de pagini (anul naşterii mele), frumoasă coincidenţă. Sper să nu decedez, mâine.

**
Ieri mi-a murit şi ultimul sâmbure de sentiment pe care îl aveam pentru un individ.
În locul lui s-a instalat frica… Bine ai venit, puiule, stai mult în vizită?

Veşti noi. Am fost cerută în căsătorie. E pentru prima dată când mi se întâmplă, şi s-a petrecut chestia pe trotuar, în faţa blocului meu, direct. E un lucru drăguţ, şi m-a mişunat prin suflet niţică flatare.
Acum să trec la partea concretă a problemei.
M-a cerut în căsătorie Titi (ştiu că e un nume de imbecil, însă lui i se pare că dacă îl strig Constantin, e şi mai rău).
Şi de aici vă rog să începeţi să râdeţi (păstrând limitele, din respect pentru mine) de situaţia care se prezintă după cum urmează: Titi e un vecin care mă filează într-un mod nu tocmai discret, de vreo câteva luni.
Are 37 de ani.
Înalt şi masiv.
Foarte drăguţ la faţă, cu o gropiţă adorabilă în obraz.
Rac.
Fost rugbist.
Actualmente şofer pe TIR cu burtă.
Solo, divorţat.
Lipseşte de acasă toată săptămâna, că are curse. Vine numai în uikend, şi stă la bere cu alţi vecini, pe trotuar.
Gospodar.
Eu voiam să îi fac lipeala cu o tipă de la noi din bloc, pe care mai bine o sari decât să o ocoleşti, solo şi ea, şi tot gospodină, care îl plăcea discret.
Sâmbătă merg la magazin să îi iau de mâncare Pupei. Titi îmi sare în faţă, neaşteptat de agil pentru masivitatea lui, zâmbind galeş din gropiţă, cu ochii calzi, de câine.
Îl întreb ca nuca în perete, uşor jenată de manifestarea lui nonverbală, dacă s-a mai gândit să o ia pe Tanţa, la care el îmi răspunde direct şi fermecător:
“Nu o vreau.”
Pauză mică.
“Eu pe tine te vreau.”
“Titi, tu mă ceri de nevastă?”
“DA! Vrei să te măriţi cu mine?”
“Nu!”
“De ce, nu?”
“Pentru că eu sunt altfel”, zic, “sunt artist, şi nu ne potrivim, deci nu vreau.”
…La care îmi răspunde plecând, cu un zâmbet uite-atâta pe faţă: “Eee, parcă e după tine…”
Eu rămân tablou.
Anumite persoane old-e din bloc m-au sfătuit să îl iau, să nu mai aleg.
“E şofer pe TIR” zic, ” pentru Dumnezeu, e mai rău că inginerii”.
“Ei, şi tu acuma, dacă e om de casă e bun, şi faci şi tu copilul ăla pe care ţi-l doreşti de atâta timp…”
Gaşca de la bloc tine cu mine. “Nu îl lua, dă-l dracu’.” Toată liota de vecini, cu care îmi împart amarul zilnic, pe coridoare, are o tensiune, o gelozie, o teamă că m-ar putea lua cineva de lângă ei… Ceea ce mă flatează mai mult decât cererea lui Titi.
Aşa. Aseară îl văd pe Titi ca bântuie prin faţa blocului. Şi cobor la scară, cu alaiul de cerberi. Trece pe lângă noi, salută cu bun simţ, şi pleacă în casă. Noi facem consideraţii discrete asupra bunei lui creşteri. “O să coboare, iar, zic”. Şi stăm.
După ceva vreme, o prietenă iese din scara şi îmi zice: ” 6! Vine Titi. E înconjurat de un nor de parfum”.
Titi coboară vorbind la telefon cu un prieten, despre fotbal şi Becali (normal, nu!?) se duce să îşi cumpere o bere şi vine la noi. Stă şi el pe scară, având grijă să sufle praful, mai întâi.
Atmosfera devine, brusc, de gheaţă. Toţi sunt tensionaţi şi conversaţia înţepeneşte o clipă deasupra capetelor noastre, ca un ţurţure ameninţător.
O să scriu doar esenţialul din discuţiile de aseară:
“Titi, am spus la toată lumea că m-ai cerut de nevastă.”
“N-am vrut să te supăr.”
Privirile găştii se plimba de la unul la altul ca la tenis.
“Nu m-ai supărat, mi s-a părut că eşti adorabil, îmi eşti foarte drag.”
Pauză. Toţi scormonesc, nu ştiu de ce, cu privirea în pământ.
Titi rupe tăcerea: “Şi vrei?”
“Păi, uite, eu zic să îţi răspundă ei. Sunt ca şi familia mea. Dacă ei zic da, voi zice şi eu la fel.”
Toată lumea tace şi mai adânc, asurzitor.
Titi se îndreaptă spre cea mai mică din grup:” Spune-i să zică da”.
“Nu vreau, de ce să zică da?”
Titi renunţă să întrebe mai departe, căci simte o mârâială ascunsă.
“Cum să mă mărit eu cu tine, nici nu te cunosc?”
Vocea lui Titi e defectată profesional, când vorbeşte, parcă bagă într-a cincea. “Păi ce să cunoşti? Nu mai suntem tineri, şi apoi mie nu îmi place chestia cu sa ieşim la suc, la film, să ne plimbam, nu am timp de aşa ceva. O duci pe femeie acasă, cumperi o pizza, bere, şi gata.”
… Părul meu de pe ceafă începe să se ridice ameninţător, ochii mi se fac de sticlă şi şuier duios: “Titi dragule, adică tu iei femeia, îi dai o bucată în gură de pizza şi o bere şi după aceea o arunci în pat şi o iei de nevastă, gata, aşa e?”
“Da.”
Brusc, toată lumea se destinde şi fiecare dintre noi îşi aduce aminte că trebuie să meargă, ba la masă, ba la culcare. Titi îşi mai ia două doze de bere de la magazin, la pachet pentru acasă, şi pleacă şi el.
Asta a fost povestea cu cererea mea în căsătorie. Cum fuse se şi duse.
În inimă, adânc, am un dor de cineva… Evident, de altcineva. Nu pot scrie aici despre el, însă simt că mă doare dorul. Vreau să îl văd şi să îl ţin în braţe, să îi dau lui povara asta care îmi face inima să îmi bată apăsat. Este, evident, şi el, un alt cretin, căruia îi e teamă de mine şi mă vrea, în acelaşi timp…
Aşa fu povestea cu Titi. Amândoi ardem în focurile iubirii. El pentru mine şi eu pentru altul. Suntem, în fond, noi bieţi nefericiţi care îşi canalizează sentimentele absolut greşit.
Amandoi învinşi.
De propria noastră orbeală.
De faptul că unul ţinteşte prea sus, altul prea jos.
Atât pentru azi.
A., ai legătura!

Pentru a mi se confirma again and again că un purice de ghinion mă urmăreşte constant, mulatrul s-a mutat din blocul meu. Şi statul la scara blocului a devenit, brusc, mai uscat. Toţi suntem un pic mai mohorâţi, căci dacă eu sunt apatică, toată lumea e în doliu.
Acum înţeleg şi tristeţea lui… omul era somat să plece, nu îndrăgostit lulea… Ne-a dat id-ul lui de mes, însă bag mâna în foc că nu sta pe net, nu e genul.
Noroc cu nişte prieteni că m-au târât la mare în uikend, că altfel boceam pe la bloc dispariţia iubitului platonic…

**
Deci am fost la mare. Un cuplu de prieteni mi-a zis că posedă o casă la Agigea, şi merg în fiecare uikend acolo, nu vreau să merg şi io? Ba da. În maşină, am fost prelucrata că nu exista decât apă rece. E OK, îmi ziceam, imaginându-mi un butoi suspendat la soare.
…”Doar că îmi este mai greu dacă WC-ul e în curte… însă mă adaptez”, am suspinat discret…
“E în curte”, zice bărbatul prietenei.
“Nu e în curte”, zice prietenă, “e în casă”.
Eu tac chitic, cu gândul ascuns ca unul dintre ei face mişto de mine, însă nu ştiu care.
“Avem sura de paie”, zice el, cu ochii sugestiv împinşi în oglindă retrovizoare.
“E foarte tare”, zic, “mi-am petrecut copilăria la ţară”, numai de văduvă negra să nu dau, continui în gând. Sunt o persoană fără fiţe, şi mă aşez mai bine în scaun, cu gândul la grădini, sure şi aer de mare.
Când ajungem, intrăm pe o stradă nepavată, pe lângă care se aliniază numai căsoaie. Când prietenul opreşte maşina, să fac infarct. “Căsuţa rustica” pe care mi-o imaginam e un ditamai viloiul pe două niveluri, cu spaţiu imens pe lângă ea, garduri din brăduţ tăiate la mustaţa, iar interiorul, pe măsură exteriorului. Casa de oameni bogaţi.
…Am petrecut de minune, două zile.
… Iar soţul prietenei mele încă mă mai tachinează cu “sura de paie”…

Mulatrul de pe palier trece pe lângă mine cu nasul în pământ. Asta îmi spun ceilalţi, pentru că eu însămi caut cu privirea în podea când văd că se apropie. De unde eram toată lată în zâmbet şi mă uitam în ochii lui, acum mă fâstâcesc şi nu îndrăznesc să îl privesc, pentru că mi-e teamă că mi se întinde adrenalina pe faţă şi îmi pulsează în obraz. Am nişte emoţii… Mi-am făcut reflex să mă uit în parcare, după maşina lui, doamne, m-am smintit din lipsă de ocupaţie.
Ieri a venit cu rekina lui acasă, eram la scară, vorbeam cu o vecină. L-am văzut de la distanţă. Brusc, am iniţiat o discuţie cu vecina, despre o altă locatara, şi tonul meu era secretos, şopteam, priveam în pământ, iar când s-a apropiat Bobiţa nici nu ştiu ce draq am zis, cu ochii în sandale…nu pot uita perplexitatea din ochii vecinei mele, care nu înţelegea ce dracu’ vorbesc io, însă, din politeţe, nici nu îndrăznea să mă întrebe încă o dată… I se citea în ochi verdictul: asta e nebună!
Rekina şi-a rostogolit privirea peste mine (spun în treacăt că eram superbă), când ne-a depăşit, era altfel faţă de obicei, când trecea doar ţeapănă. Acum era ţeapănă şi discret fioroasă. Iar el, bumbeni. Nici n-a salutat.
Acum, io înţeleg că, fiind artistă, nu mă uit la el că da emoţia pe dinafară, dar el ce dracu’ are?
… Îmi place să visez că are aceleaşi emoţii, şi i-a pierit şi lui curajul să îmi înfrunte marii ochi…
Yeah… Get a life, Manon…

Îmi plac doi bărbaţi. Pe unul îl văd mereu la televizor, e şi actor, pe altul îl văd mereu pe la bloc, e vecin.
Primul e alb, luuung, slab ca un ţipar, cu care m-am intersectat de câteva ori şi m-ar pica în aşternut, la drum de seară. Am emoţii când mă gândesc la el, l-aş iubi puţin… Ceea ce n-o să se întâmple.
Al doilea e mulatru, medic, frumos şi cu burtica.
Nu e singur (normal!), are o tipă. Pe ea am poreclit-o Rekina.
Pe el, Bobiţa, că seamănă cu Bobby, ăla, care face grătare la un post tv.
Mă întâlnesc zilnic cu el, pe palier, şi îi zâmbesc larg, cu drag. Ştie că îl plac şi trece demn pe lângă mine, scrutându-mă, căutându-mi privirea şi zâmbetul. Gaşca de la bloc credea că sunt nebună când le spuneam că frumuşelul ăsta a devenit dependent de atenţia mea. Până ieri, când a trecut pe lângă noi de două ori, iar eu vorbeam cu cineva, ca şi când nu l-am văzut. Ochii lui îmi căutau privirea, involuntar, în timp ce gaşcă de lângă mine îi analiza stupoarea. Gotcha!

**
Ceasul meu biologic bipăie a relaţie nouă, cu indragosteală, râs mult şi fluturi în stomac. Terenul este pregătit, şi corpul meu emite semnale…Ai dracu’, le captează numai insuratii blazaţi, care îmi dau târcoale ca rechinii şi se ofensează dacă le explic că locul pentru care concurez eu este I, nu II.
… Bărbate, ştiu că eşti acolo, undeva, căutându-mă şi tu, vino şi ia-mă!

Probabil că aş fi foarte amuzată de o anumită situaţie dacă, unu, nu mi s-ar întâmpla mie şi doi, dacă nu mi-ar zbura gândul prea des la acidul sulfuric…Mă refer la viaţa mea personală, mai exact la un individ care, în numele unei “libertăţi” absolute, m-a părăsit, acum ceva timp, într-un mod absolut stupid, umilindu-mă şi jignindu-mă absolut pe nedrept…

Situaţia care ar fi amuzantă dacă nu m-ar învenina mereu, e asta: zburând spre libertatea mult clamată, în care vedeam femei multe, distracţii, excitement şi pula mea mai ştiu io ce era în capu’ lui,… individul a nimerit într-o altă relaţie, ce miroase nu a vânturare, ci tot a… familie. Asta mă face să cred, cu o gheară de amar în inimă, că nu libertate voia el, ci, logic, în lumina evenimentelor, să scape de mine.
… Toate bune şi frumoase (arză-te-ar focu’), însă nu înţeleg de ce îmi dă târcoale. E o simplă politeţe uşor vinovată pentru că s-a comportat cu mine ca un cretin, sau e atât de imbecil încât să îşi imagineze că poate jongla la două capete şi se aşteaptă ca eu să îi fac bietei lui (noi) neveste ceea ce făceau altele când el era cu mine…?.. De-aia zic, aş râde dacă nu mi-ar veni să vomit…
… Şi-mi face atât de rău, încât nici nu pot să îl întreb. Sper, doar, să sufere. Pentru fiecare minciună. Pentru fiecare lacrimă de-a mea. Pentru fiecare zâmbet pe care mi l-a transformat în grimasă. Pentru fiecare noapte nedormită. Pentru fiecare futai pe care-l simulează cu aia. Să nu-şi găsească liniştea până nu îmi va cere iertare în genunchi.

În rest, eu sunt bine. Şi nu, nu vreau să iau masa în oraş cu tine, imbecilule, decât dacă vrei să o serveşti direct din stomacul meu!

Mi s-a măritat bărbatul! Părăsitorul meu, iubitul meu, cel care a plecat, umilindu-mă ca pe o otreapă, vociferând ca el vrea libertate şi multe femei, s-a măritat (aşa se zice când se mută fata în casa bărbatului, nu?).
… M-am trezit cu el la uşa biroului meu, cu un pretext minor, cu nişte acte, având ochii fremătători, tulburaţi de dor şi iubire. Nemărturisita verbal, bulbucata la nivel vizual.
S-a măritat. S-a mutat în casa unei fomei, pe care a şi angajat-o la firma lui. O echipă completă.
Faptul că noi ne vedeam numai seara era prea mult. Faptul de a se vedea cu asta 24 din 24 e numai bine. E fermecător, şi mi-am dorit şi eu mult această ipostază, să fiu lângă persoana iubită mereu. Eu nu am avut parte, nu meritam onoarea. Ea, da.

Am înţeles din spusele lui ca eu am fost părăsită pentru că eram mai mare ca el, şi pentru că eram inteligentă (huh), “ceea ce este frustrant pentru un bărbat”.

Aşadar, e bine şi pace. Riguros cu prostiile prin care îşi strică viaţa, părăsitorul meu acţionează numai în funcţie de ochii lumii, dând la kur inima care îi vorbeşte pe altă limbă. A renunţat la o relaţie care îl îmbogăţea şi îl înălţa spiritual, numai pentru că da mai bine să ai lângă tine o femeie de aceeaşi vârstă. E o combinaţie bine garnisita: în budoar, linişte şi pustiu, în societate, cuplu. Sună cunoscut? Sigur că da, 99% intre cupluri funcţionează pe baza acestei ecuaţii.
“E reconfortant.”, zice el. Da, aş adăuga eu, însă de loc stimulativ.

Îmi amintesc că, atunci când m-a părăsit, i-am spus, cu lacrimile şiroind din gât, şi împletite patetic pe bărbie: “Să îţi dea Dumnezeu ceea ce meriţi!”
Şi Dumnezeu i-a dat exact ceea ce merită. O femeie care este absolut altfel decât mine.
Ca să îi aducă aminte veci-pururi că a plecat ca un bou inconştient, iubindu-mă, şi că va trăi ca un prizonier, încercând să pară că are apele calme.
Iată că nu e totul nedrept în viaţa: a plecat să-şi găsească libertatea, şi a sfârşit prin a-şi îngenunchia singur această libertate, priponindu-se lângă o biată femeie… Aşa, da, gândire tânără!…Şi mai zicea că sunt eu bătrâna…

…Se pare că singurul om realmente liber de pe aici am rămas eu…

O întâmplare recenta mi-a adus aminte de o concluzie pe care am extras-o acum vreo doi ani, şi o uitasem: De fiecare dată când un bărbat îţi răspunde la întrebarea: “Ce faci?”, cu: “Muncesc de nu mai ştiu de mine.”, sau cu: “Alerg cu treaba.”, minte de rupe pământul. Se pare că e un reflex că, stând cu mâna în kur, să răspundă că trudesc din greu. Un om cu adevărat ocupat va da alt răspuns, că, de exemplu: “Nimic.”, pentru că are prea multă treabă ca să se întindă, ulterior, la vorbă.
**
Mă tot bate un gând, de ceva timp, să vorbesc despre cei trei bărbaţi din viaţa mea, sfânta triada destabilizatoare, şi tot amân. Aseară am mâncat nişte peşti afumaţi şi, pe când le rupeam coloana vertebrală, mi-a venit chef să scriu despre ei. Despre acei bărbaţi. Iată:
1.
Unuia dintre ei i-aş calcă, metodic, maşina, cu tramvaiul. Este cel care mi-a făcut cel mai mult rău, pentru că m-a minţit sistematic. O kurva masculină. Şi asta nu ar fi nimic, însă mă sufocă faptul că, de fiecare dată când afirma ceva, acţiona exact invers. L-am aşteptat, în singurătate, cel mai mult, m-a umilit şi, când a realizat că mă iubeşte, amândoi eram departe. Şi azi suspină discret după mine.
…Eu, de-abia îmi ţin scârba în suflet.
2.
Altul este pentru mine, o mare iubire, şi în prezent. Nu ştie şi nu va afla niciodată, pentru că este prea idiot ca să înţeleagă. Port în inima nişte nimicuri de amintiri atât de dragi (de care el habar nu are), încât le scot la iveală, să mă bucur de ele, numai de sărbători. L-am iubit enorm, şi o să regret tot restul vieţii mele că nu s-a putut să fim împreună, că aşa a fost să fie.
Îl declar pierdut.
3.
Altuia i-aş trage nuiele la kur, însă n-ar înţelege că, la aşa comportament infantil, aşa bătăiţă merită. M-a adus în pragul disperării de atâtea ori, încât simţeam că mă dilesc. Ajunsesem să-mi ţin monoloage prin casă, pentru că, atunci când i le voi spune, să pară spontane. Mă agăţăm de orice prilej ca să fim puţin împreună. Lipsa de comunicare era atât de mare, încât amândoi, penibili, încercam să ne devenim simpatici, făcând diverse poante la care nu râdea nici dracu’’. Între noi, însă, era un fir care ne aducea, mereu şi mereu, înapoi unul la altul. Altadat mă făcea să mă rog să mor, azi amintirea lui mă face să zâmbesc.
4.
Un altul i-a bătut la kur pe toţi. Mă minţea în faţa cu atâta neruşinare, încât discuţiile deveneau stânjenitoare tocmai din cauza faptului că, brusc, el era victima, şi eu, monstrul. Frustrarea era atât de mare, încât simţeam nevoia să ne omorâm, fizic, acolo, pe loc. Cu cât era mai vinovat, cu atât eram eu mai frustrată. Cu cât eram eu mai frustrată, cu atât devenea el mai distant şi mai violent (caz clasic). Dovezile, mai mult sau mai puţin telefonate, de iubire, pe care mi le transmitea după ce am golit vidanja de kktul pseudo-relatiei, au pentru mine valoarea unui ciob de sticlă servit drept cina. Dacă întâmplarea ar face să ne întâlnim, accidental, ar fi singurul om din viaţa mea cu care aş vorbi absolut drăgălaş, în timp se i-aş lua morţii la numărat, în gând. Este singura persoană căreia nu aş putea niciodată să-i gândesc de bine, ar fi la fel de indecent precum faptul de a-i ura unui mort:”La mulţi ani!”
…
Aţi observat că, deşi am declarat trei bărbaţi, am scris despre patru.
Asta este pentru că pe unul îl urăsc de două ori.
… Eei, manon, să nu dramatizăm, îl urăsc numai când îmi amintesc de el, lucru care se întâmplă din ce în ce mai rar, căci, slavă domnului, mi-am găsit liniştea şi veselia de altădată…

Că mă şi întreb, de ce dracu’’ ne trebuie nouă, femeilor, să stăm în relaţii unde avem grijă de imbecili, în loc să ne futem, libere şi independente, cu masculi atent selecţionaţi?

Am descoperit o nouă specie de umanoizi: mimiţii, cu accent pe al doilea “i”. Ei reprezintă veriga lipsă dintre primate şi homo sapiens erectus. Ca organizare psiho-somatică se încadrează în crengătura neisprăviţi.
Ca aspect fizic, par persoane respectabile, cu ochi blajini, loviţi de nulitate. Dotaţi cu un ego supradimensionat şi (în funcţie de sex) testicule feştelite, ei dispun de o însuşire ce îi face adaptabili, mimetismul- care dă şi numele speciei.
Astfel, comportamentul şi ideile mimiţilor, copiază şi se mulează spontan pe comportamentul şi ideile interlocutorului. Când stau de vorbă cu un om cultivat, adera subtil la idei măreţe, etică şi spirit civic, cu o înflăcărare perfect sinceră. Când se întâlnesc cu oameni promiscui, barbari şi primitivi, devin numai muşchi cu vagi urme de grăsime. Dacă sunt masculi, le asudă ochii dupe un kur de curviştină, la unison, şi se simt onoraţi dacă vreo putoare le face onoarea să-i reguleze, plătită. Dacă sunt femele, aparţin subdiviziunii mimit halitor.
Cum îi recunoşti? E simplu: La furie, scapă porumbei de genul: “Nu mă cunoşti, eu nu sunt aşa de faţa cu alţii”. Apoi, fiind profund influenţabili, îşi schimbă ideile şi convingerile spontan, în funcţie de ultimul om care i-a influenţat.
Sunt veşnic nemulţumiţi, şi veşnic în căutarea unui om care să-i coordoneze, să-i conducă, să-i piseze, pe care îl reneagă, apoi, clamându-şi libertatea de a se supune din nou, altora, mimetic.
Se cred de esenţă superioară, şi numai când un mimit din asta te înjunghie, cu idei copiate de la altul, pe la spate, înţelegi de ce Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a pitit bine, timp de mii de ani, aceasta verigă lipsă.
Zbată-se în pace!