Jurnalul lui Manon.

… Discutabil? 😉

Nu mai vreau iarnă, vreau primăvară!
Vreau să miros pomi înfloriți, să fie soare arzător…
Mă sperie țurțurii de pe case, mă sperie și mersul meu de roboțel congelat…
E prea din cale-afară geru’ ăsta și prea alunecuș pe jos!
Și oamenii? Unde s-au ascuns?
Vreau primăvară, nu mai vreau iarnă!

…Protestez eu, pitită sub plapuma care nu-mi ține de cald la inimă…

corect. 😉

Era anul 2004. Bântuiam pe forumuri.
Prin forumuri, oameni. Din când în când, gunoaie.

Azi m-am uitat la trafic, îmi intrase în jurnal o Germanie. Cu link direct dintr-o postare a mea veche, cum spuneam, din 2004.

Pun aici semi-discuţia. N-am modestie, azi. Doar tristeţe.

Unde e Manon aceea, futu-i mama ei de viaţă?

***

Discuţia de pe forum era legată de un articol pe care Cărtărescu îl publicase într-un ziar.

*
nona says:

Am citit articolul, direct din ziar. Pentru ca ce scrie Cartarescu si Tudor Octavian, in Jurnalul National, ma face sa il cumpar in fiecare zi (Tuca, lasa-te de editoriale, se vede atat de rau ca le scremi pe fuga, incat rusinezi cititorii, la vederea lor!).
Insa.
Ceea ce ma lesuie la inima este altceva. Remarc, la Cartarescu, de ceva timp, o alunecare. …O alunecare, din turnul scriitorului, in cotidianul mlastinos. In cotidianul in care, senin si de bunacredintza, se lasa atins, pipait. Deci, terfelit, caci daca pune mana pe tine plebea, s-a dus draqu aura de mister!
…Mi-as permite si eu sa intind mana spre Cartarescu, dar numai pentru a-l atinge pe umar si a-i sopti: “Fugi inapoi!”
…Caci mahnirea pe care o simte el acum este mica, in comparatie cu ce va sa vina…

**
herbert says:
nona, nimeni nu poate astazi sa traiasca in turnul de fildes, Cartarescu inclusiv, care nici nu s-a refugiat acolo. rubrica sa de la Jurnalul… (vai, ziarul lui Tuca -acesta e jalnic mediocru, ai dreptate) e o necesitate, pen’ka e bine platit (nu spun cat). tot acolo a semnat un timp si Andrei Plesu, Dinescu – dar, se pare, au plecat. mai ramane Dorin Tudoran.
cred ca un scriitor important trebuie sa-si spuna parerea in chestiuni importante, iar o rubrica de ziar e locul potrivit. nu va fugi inapoi Cartarescu, poate ca se va muta la alt ziar, pen’ka “organul” tiparit al PUR-ului a carnit-o din nou spre PDS.
Cartarescu n-are “aura de mister” – e o perceptie cam romantioasa, care nu se poarta astazi.

**
nona says:
nodul in gat pe care-l aveam cand am scris mesajul mi-a blocat intelectul, caci nu voiam sa transmit ceea ce s-a inteles, si anume ca Mircea Cartarescu sa se fereasca de a pune condeiul pe un ziar, scriind articole, ci sa evite aglomerarea prea deasa in gloata din jur. Da, suna desuet si patetic-romantios sa-i recomanzi Scriitorului intoarcerea la locul sigur si ferit de rele, insa, de unde inainte vedeam, la televizor, un Cartarescu pozitiv, bun, tolerant, ce parea neatins de meschinaria, duplicitatea si pupincurismul celor din jur, iata, descopar, articol de articol, un om ranit si vulnerabil.
Ma doare.
Valorile acestei tzari nu sunt bonuri de consum.
Cartarescu ar trebui, deja, sa stie ca albatrosul, odata ajuns pe punte, isi taraie aripile. …Prilej grozav, pentru marinarii lui nastase, de hartuiala.

(…)

**
anonymous says:
Ce patetic… inca putin si faceam diabet :sick:

**
nona says:
Spune, atunci “Doamne-ajuta!”, ca ai scapat. …Iti dai seama, daca il mai si citeai pe Cartarescu asta, de care vorbeste patetica de mine, ca faceai comotie cerebrala?
…Ba, mai rau, pe patul de spital, cu limba jumate amortita si cu creierul bubuit, daca veneam pe marginea patului tau si iti sopteam duios la ureche:”Mestere, stii care e etimologia cuvantului patetic ?”, te lasa si inima, de sucombai ca musca de otet, nedumerita…
Asa, ai scapat ieftin. Si tu, si suficientza ta.

**
BeNny says:
[quote nona]
Nu te mai obosi sa-i raspunzi. Apare din 2 in 2 luni si spune cate ceva si iar dispare. N-are rost sa-i zici nimic.

**
anonymous says:
Draga nona intotdeauna am fost fascinat de voi, actorii. Fiintze goale pe care orice regizor le umple cu ce ii pica in mana: dimineata faci frumos intr-un show la tv, la pranz esti o voce intr-o reclama de biscuiti, seara ofilita ofelia. Ca sa suportatzi asemenea ingurgitari si regurgitari zilnice ale personalitatii e nevoie de o consistenta intelectuala asemanatoare cu buretii de vase. Cu cat sunati mai mult a gol, cu atat sunteti mai “buni actori”, e mai mult loc de bagat sentimentele si ideile altora in voi, nu-i asa? Ce esti tu draga nona, daca nu o debara de sentimente, un birou al bagajelor de mana?
Acum cauta in marsupiul mult mai mare decat tine printre resturile ramase de la cine stie ce rol si spune-mi: ai vrea sa fii musculitza de otzet de care vorbeai pentru ca ea este cateva zile in vreme ce doar tu pari o viata intreaga?

**
nona says:
Biet muritor de rand, viclean copil de casa,
Iti inteleg drama, si ma doare.
In tine agonizeaza, de la nastere, un spirit sclav, patat, ici-colo, de mici sclipiri artistice… Ca s-ar fi vrut manuitor de condei, ca s-ar fi vrut Hamlet pe o scena, ca s-ar fi vrut ureche muzicala, niciodata nu vom sti. …Pentru ca, vai, din pacate, lanturi grele il tin acolo, la intuneric, izolat pe veci.

Vocea tavalitoare care iti obliga mainile sa sodomizeze tastatura, anuland sensibilitatea si valoarea, nu iese din piept, ci din boasele umflate fudul cu sofisme, ca acela de mai sus, referitor la actori…Actorii sunt fiinte goale, tu esti plin, ei au fatzete, tu esti lin ca lama de briceag, ei au consistentza intelectuala asemanatoare buretelui, tu esti ermetic si impermeabil – deci ei sunt infinitul, tu esti nul.

Drumul tau e bine ales: adevarul tau – absolut; filosofia ta de viatza- solipsistica.

O singura remarca sa-mi permiti:
Eu, actorul, “par” o viatza intreaga in slujba ta, pentru ca tu sa ai certitudinea ca nu esti singur.

**

… Iată că scrisei şi despre clorhidratul de nafazolină…

Corect. 😉

Luai un virusel,  nu ştiu de unde. Şi mă fudulai prin şcoală, cu ochi febrili, Măh, io sunt bonan şi fornăit, nu vă pup, azi.

…Vedeţi? Nu există întâmplare pur şi simplu. Mă obseda, acum două zile, cuvântul cefalosporină.
Bietul meu creier mă atenţiona obsesiv că în organism mi s-a infiltrat un agent patogen invizibil, care se pregăteşte să incubeze, şi că duc lipsă de anticorpi.
Sistemul meu imunitar e făcut palancă la pământ, precum cânepa lui Creangă, iar singurul anticorp rămas treaz la datorie e bătrân, gras şi insolent. Mna…

*
Mi-a povestit cineva că are o prietenă actriţă care, deprimată, a ajuns la psiholog. Trist. Suntem gintă latină, noi ne consiliem între noi; dacă ajungi la psiholog – alt frustrat, şi ăla – e grav.
Bref: Psihologul i-a spus femeii că artiştii suferă de ceva ce n-am reţinut, că râdeam, fi-mi-ar râsul al dracului, mă rog, începe cu simptom histrio… nu ştiu cum.
Concluzia mea, de virusel fornăit, ar fi aceasta:
Unii nebuni primesc certificat medical, alţii, Diplomă de Licenţă.

*
De ieri mă bâzâie, obsedant, alta: clorhidrat de nafazolină (wtf?). …Deci e clar că nu am diploma aia de mai sus degeaba...

…Acum macin niscai gânduleţe subfebrile, că nu pot vorbi, îmi băgai sub limbă granulele de oscillococcinum:
Să pun clorhidratul într-o imagine, cum făcui ieri cu cefalosporina, sau, mai simplu, să mă sperii direct – că mă paşte o conjunctivită?

Corect. 😉

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

M-am trezit azi dimineaţă (adică la unu ziua, că dimineaţă m-am culcat) cu un cuvânt în cap: cefalosporină.

Normal. Creierul meu n-are de lucru. Problema e că mă obseda, cuvântul, ca o melodie de aia care ţi se agaţă de limbă şi pe care o fredonezi până când te paşte spitalul de nebuni.

Mi-am propus să aşez cefalosporina pe o imagine, ca să scap de ea.
Am găsit-o, instant.

Aşadarr….
În drumul spre Bucureşti, se blocase traficul.
În faţă, cât vedeai cu ochii, maşini ivite de nicăieri, stând cuminţi cu farurile în funduţul celor din faţă, în aşteptarea deblocării.
În spatele nostru, un SUV condus de o cefalosporină. Sub masca de fard se ghicea o galinacee tânără, în ochelarii obosiţi intuiam cum arată moşuleţul care-i plăteşte benzina iar în siliconul înfipt în trompa unsă cu gloss – părerea ei despre viaţă. …Întărită, această părere, de claxoanele isterice pe care ni le administra în portbagaj. Voia să decolăm cu toţii ca să rămână ea în …strada goală. …N-aveam cum.

Intenţia cefalosporinei – ca antibiotic semisintetic ce se află – era bună. Băga cu claxonul din dotare un heirup menit să stimuleze sistemul imunitar al bieţilor şoferi şi aşa traumatizaţi de aşteptare…

…Numai că nu luase în calcul un aspect: În maşina din faţă se aflau două peniciline forte: Maria şi Manon.

Din fericire, cefalosporina a luat mâna de pe claxon în timp util.
… Altminteri ar fi riscat o sensibilitate încrucişată la interacţiunea cu penicilinele, cu efecte adverse de tipul: viitoare reacţii alergice la claxon datorate fracturării degetului mijlociu şi tulburări digestive cauzate de ingerarea siliconului scurs din trompa spartă.

Notă:
Am chef să zâmbesc. De-abia aștept să mă trezesc la viață, ghiocel.

Sunt tot defectă. Îmi e tare dor de mine. Să scriu cu vervă și să mă citesc la nesfârșit.

Ca pe vremuri… Coup de foudre.

*
Și da, realizez că vorbesc singură, acum. …Mă rog, actually, scriu.
…Că dacă zic că fluier, mint.