Archive for 2010


… Deci să vă spun ceva, că am la activ trei cafele și am amorțit dând raită pe youtube, la muzici vechi…

Am scris, acum câteva zile, despre nenea ăla cu ochii luminoși, care mă plăcea… Ăla, care-mi aducea aminte de titel…

Boon.

Am evitat cu grijă să povestesc în jurnal faptul că m-a sunat, acum trei zile… Am evitat pentru că l-am mâncat pe bucățele, prin telefon.
Nu dau detalii, spun, doar, că m-a interpelat cu propoziția titică:
“Ce faci, vieața mea?” …Propoziție care mi-a deschis, spontan, săculețul cu negurele… Deci l-am împușcat mortal.
În vreo patru minute de conversație – ca să nu-i zic monolog (când mă apucă pandaliile vorbesc numai eu) – i-am dat o lecție de viață pe care ar fi priceput-o și un bebe cu suzeta-n gură.
Mda… Dar tonul vocii mele era ușooor cam ridicat, ca să nu-i zic isteric.

Deci am căcat-o.

Și n-am avut curaj să scriu aici, pentru că, fiind simultan și foarte tristă, mi-a pierit cheful să fac mișto de mine.

Așaa… Deci vine întrebarea de ce scriu acum?

Well… Aș putea să răspund în dodii, pentru că voi sunteți ocupați cu crăciunul și nu mai poposiți prin zonă ?…

Dar adevărul este altul.

Atenție, de-abia acum încep să povestesc.

Așadar, cum spuneam, l-am mâncat, cu furculița, pe individ, prin telefon, în speranța că o avea vreo șansă la viață, dacă înțelege că nu poți curta o femeie folosind glume de târnăcop frânt în buza creierului…
Dar.
Mă simțeam ca dracu.
Credeam că l-am șocat.
De-abia așteptam să-l întâlnesc, pentru a-i cere scuze. …N-are nicio vină că e un bou lipsit de maniere.

Și l-am întâlnit, la parter, lângă automatul de cafea.

Avea aceeași lumină de drag, în ochi, când m-a văzut.

Tipul este complet ZEN.

Dragul meu, te rog să mă ierți pentru că, la telefon, am ridicat tonul la tine. Dar sper că ai înțeles, nu mă interesează o relație cu tine.
– Nu face nimic, se întâmplă.

– Ok. Deci ai înțeles mesajul.
– Lasă, nona, se întâmplă.
– Ăăă… eu am trecut de faza cu scuzele, ziceam că ai înțeles, în rest… rămâne așa cum am stabilit…
– Nu m-am supărat, înțeleg că uneori oamenii sunt nervoși…

Deci tipul este complet văzduhist.

Titelic.

De asta m-am hotărât să scriu, ca să vă asigur că niciun animal nu a fost rănit în proces.

Și mai am un motiv, ca să vedeți și voi, coincidența dracului…

De doi ani eu nu fac brăduț, pentru că îmi rămăsese, acasă la titel, cutia cu globulețele de la mama. Am suferit crâncen, și îi tot trimiteam mesaje ăluia să mi le dea înapoi. N-avea nicio treabă, nu-l mai interesam decât în măsura în care m-aș fi întors la el, deci yux.

Acum două zile, se întâmplă așa:

Portarul școlii, pe numele lui, TITI, îmi spune că cineva mi-a lăsat un colet.

Iau coletul, mă duc lângă tonomatul de cafea, să-l deschid, moment în care îl văd pe nenea cu lumina în ochi, aka TITELU 2.

Am, cu el, conversația pe care am redat-o mai sus…

Deschid coletul… Și, în el, globulețele mele…

…Coletul era de la TITELU nambăr oan.

Atât.

***

Prezentarea personajelor:
Titelul nambăr oan
Titelul 2

Titi portarul – ăsta n-are link


Deci acum câteva ore ne-am lămurit că nu avem chef de vorbă. Boon!

Da’ chef de zâmbit avem?

Ete, să ne aducem aminte:

Surpriiizăăă!!!

Voi aveți chef de vorbă?

*

Eu sunt la faza în care stau pitită.
Am frig în inimă și nu mișc, pe cuvânt, niciun deget pentru a mă încălzi.
Stau așa, în amorțeală.
Amorțeala e bună, după o maaare oboseală.

N-am chef să-mi mai împing sufletul pe scări, în sus. Îl las cuminte, să se mai înzdrăvenească.
Așa mi-e bine.

Îi simt și pe alții, din jurul meu, la fel.
Hibernăm  și ne mai pipăim cu antenele, prin întuneric de eter, pentru a ne asigura că, la trezire, suntem tot acolo.
E bine.

At the End of the Day…

on December 18, 2010 in Oglinda Comments Off on At the End of the Day…

… Am văzut un spectacol minunat.
Iar eu sunt varză.

Aş fugi. M-aş izola. Să nu mai ştiu de nimeni, nimic.

A fost un an greu. Cu multe speranţe şi cu prea multe dezamăgiri.

Pumni în figură. Luaţi şi daţi.

Lacrimi şi poveri străine.

Mă iubesc, unii, pe ascuns, de parcă aş fi un drog interzis.

Mă urăsc, alţii, cu voluptate.

* At the End of the Day ← One day less to be living.

.

(*) – link

maculare

on December 18, 2010 in Gafe 21 Comments »

E iarnă.
Afară e zăpadă.
Copiii au spectacol, deseară, aşa că mă pregătesc să merg la şcoală. Sper ca spectacolul acesta să fie minunat, aşa, ca cel de ieri.
E sâmbătă.
Cobor cele cinci etaje şi fac comandă la taxi, din scara blocului. Sunt asigurată că maşina o să vină în trei minute.

E iarnă.
Acest anotimp are clepsidra îngheţată, iar timpul se dilată.
Cele trei minute se epuizează în zece, după ceas.
Sun din nou. Sunt asigurată că maşina a ajuns la destinaţie, dar că nu era nimeni acolo, aşa că a plecat.
Eu sunt, încă, în faţa blocului, şi încerc să o conving pe dispeceră că tropăi pe zăpadă de la primul apel.
O să vină altă maşină, doamnă, în trei minute.

Simt, visceral, că ar fi bine să merg pe jos. Dar nu-mi ascult instinctul.

După trei minute, la capătul aleii parchează un taxi. Îi fac semn cu mâna, şoferului, să coboare geamul, şi îl întreb dacă e comanda pentru Nona.
Şoferul strigă: Ce vrei? Să vin cu maşina să te iau din scară?

Mă abţin.

Voiam doar să ştiu dacă sunteţi comanda mea.
–  Da, sunt, şi ce vrei, să vin să te ridic din scară?

…Faţa lui cea neagră, care se mişcă prea mult, scuipând cuvintele, atitudinea de dispreţ profund…

– Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine, impertinentule? Eşti liber. Poţi să pleci!

Mă îndepărtez, şi aud cum urlă, furios, cu spume, cu nervi… Dă-te dracului de isterică, a dracu să fii, nefututa dracului…

Nu. Nu am sunat ca să-l reclam. N-am avut forţă.
Am ajuns la şcoală cu o pâclă pe suflet.

E iarnă în România.
Va mai fi iarnă încă douăzeci de ani de acum încolo.

Iar albul sufletelor noastre va fi în continuare maculat
Sistematic
De tuciuriul entităţilor ce poartă în sistem gene de cort.

Ai dreq, ăștia, cu apa lor!

Deci am ieșit din duș înghețată țurțure.

Toată vara avem parte de apă clocotită, că dacă ieși în stradă după un duș de 5 minute, zice lumea că te-a mușcat ultravioleta la ștrand.

Cum apare iarna (pe nepregătite, oh…), cum dau apă căldișoară

…Sau poate că sunt eu rea.
Poate că s-a spart o țeavă iar echipa de mentenanță folosește soluția de avarie: transferă apa rece pe conducta de caldă și o încălzește cu brichetele din dotare.

…Ai dreq…

Acum consum și curent, că mă așezai ca fluturele pe radiator, să-mi treacă vinețeala și clănțănitul dinților.

… Și când mi s-o usca pielea de la căldura convectorului, cine îmi plătește cremele de body?

…Ai dreq, cu apa lor!

De ceva timp observ că eu, dar și mulți oameni din jurul meu, creștem în noi o tensiune care seamănă cu bășicile pline de lichid.

Sfatul medicului:
Dacă aceste bășici nu sunt prea dureroase, nu trebuie să le înțepăm, ci să le păstrăm intacte, deoarece plasma acumulată are rolul de a ne proteja țesuturile, nu de a stropi în jur.
Avem nevoie de răbdare.
…Iar răbdarea se dobândește privind la cicatricile vechilor bășici.

**
Mie nu-mi iese asta cu răbdarea… Io le sparg… 🙁

Felul în care modificăm numele oamenilor oglindește imaginea pe care noi o avem despre ei.
Este barometrul exact al gradului de comunicare + simpatie.

*

Conuț
Nonuț
Nonuța
Noni
Nonex
Nonule
Nonuș
Nonette
Nonuca
Manonel
Manonule
Ménăn
Manonelovici
Manonuța.

Toate fetele și băiețeii de mai sus sunt ai mei.
…De aici, probabil, și declarația manonică: Te iubește mama lor. 🙂

**

PE TINE, cititor, CUM TE-ALINTĂ când te alintă cin’ te-alintă?

Mi-a zis, azi, pe coridoare, un sâmburel abia admis la noi în școală:
– Nona, îți citesc jurnalul, moor după el!
– Mă bucur, pui. Cât ai citit?
– Aaa… Nu mult… N-am timp să îl citesc de la capăt, da-mi fac!
🙂

Ăăă… Sâmburelu’, atenție aci, pun două linkuri pe care le iubesc.

Ăsta mă doare: Staționăm.

Ăsta mă amuză: Linia de cenzură.

Dă-ți timp! :- P